Totul a început acum o lună, când Eugen Ciurtin, istoric al religiilor, a tras un semnal de alarmă cu privire la faptul că o casă de licitații, Historic pe numele său, a scos la mezat obiecte, nu mai puțin de 190 de loturi(!), care, susțin reprezentanții săi, i-au aparținut lui George Enescu. Un anunț cu adevărat spectaculos, lucru evident pentru toată lumea, un nec plus ultra al licitațiilor în România.
La 140 de ani de la nașterea compozitorului, cu numai câteva zile înainte de a începe Festivalul Internațional „George Enescu“, Historic anunța pe data de 22 septembrie licitația numită „George Enescu, Univers și creație“. Conform anunțului casei de licitații, astfel „prezintă public, cu ocazia jubileului de 140 de ani de la nașterea compozitorului român (19 august), piese de o reală valoare precum partitura-manuscris a operei Œdipe: o filă ce cuprinde motivele principale ale operei, o vioară ce a fost primită de compozitor din partea familiei regale a României, fotografii cu dedicație sau inedite, manuscrise, corespondențe și documente personale“.
O poveste ce a devenit thriller
De aici se sesizează Eugen Ciurtin, cercetător al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române. Nu este prima dată când ia atitudine față de înstrăinări ale bunurilor de patrimoniu: cumva se face că aceeași casă de licitații numită Historic a organizat licitații cu manuscrisele lui Mircea Eliade. Cele două licitații cu fonduri din colecția Mircea Handoca, obținute de acesta fraudulos înainte de decembrie 1989 și niciodată restituite circuitului public, au fost blocate în urma presiunii publice.
Eugen Ciurtin ridică o serie de întrebări: „Cum e cu putință să anunți că vinzi manuscrisul «piesei» Œdipe? Care manuscris? Un manuscris autograf complet? Acesta se păstrează în fonduri publice, e inalienabil, dacă inalienabil există în română, ceea ce poate fi o speranță deșartă. Sunt alte manuscrise colaterale Œdipe? Care?! De unde?! Ale cui?!“.
De aici a urmat o poveste ce a devenit thriller, cum o numește chiar specialistul în Eliade, cu episod după episod, într-o dezvăluire a imposturii în care Eugen Ciurtin, căruia i se alătură alți și alți cercetători, muzicieni, figuri ale lumii culturale, joacă rolul unui detectiv ce urmărește piste și aruncă lumină acolo unde Historic și-a dorit penumbră.
Și vine și a doua întrebare, legată de vioară. Vioara, despre care se afirmă că i-ar fi fost dăruită lui Enescu de Casa Regală a României, este descrisă ca fiind „model Joseph Guarnerius del Gesù“, „atelierul fraților Wolff Kreuznach, 1885“. Practic, vorbim în cel mai bun caz de o copie a unei viori Guarneri, realizată de lutierii vienezi. Spun „în cel mai bun caz“ pentru că nu există o expertiză propriu-zisă. Dar voi reveni mai jos asupra acestui lucru.
În egală măsură, nu este clar cum a ajuns la actualul proprietar, care îi este proveniența exactă, când sau dacă a intrat în posesia compozitorului, când sau dacă acesta a cântat pe ea.
Manuscrisele complete ale operei se află la Muzeul „George Enescu“
Demersului lui Eugen Ciurtin i se alătură imediat dirijorul Gabriel Bebeșelea, care punctează: „Aceste documente nu aparțineau statului român? Bunul prieten al lui Enescu și executor al testamentului său, Romeo Drăghici, fost director al Muzeului «George Enescu», menționat ca provenient al acestor obiecte de licitație, n-a donat statului tot ce rămăsese de la marele compozitor? De ce vioara lui Enescu, menționată în această licitație, nu apare în nici măcar o listă din vreo sursă bibliografică? Poate pentru că nu e a lui Enescu?! Câte file are acea misterioasă partitură-manuscris de la Œdipe?“.
Și e bine spus misterioasă, deoarece manuscrisele complete ale operei se află la Muzeul „George Enescu“. Lucrul este normal, deoarece prin testament marele compozitor și-a donat statului român toate lucrurile. Obiectele au ajuns la statul român în 1967, prin actul de donație făcut de Măruca Enescu, după moartea compozitorului.
Și dirijorul ridică cea mai importantă întrebare: „Aceste documente nu aparțineau deja statului? Iar aici mă refer strict la cele care au aparținut lui Enescu, nu și cele discutabile și disputabile, cum ar fi vioara trecută pe acea listă“.
Este vorba despre sume foarte mari
Ca să fie clar, până la urmă la mijloc este vorba despre bani. Sume foarte mari: partitura din operă are ca preț de pornire 100.000 de euro, valoarea estimată pe care speră să o obțină Historic fiind cuprinsă între 150.000 și 300.000 de euro. Descrierea sa de catalog este următoarea: „partitura-manuscris a operei Œdipe este formată dintr-o filă, în care sunt prezentate laitmotivele lucrării, linia melodică pe care trebuie să o urmeze fiecare personaj, precum și un scurt rezumat al lucrării“.
O filă de proveniență necunoscută, care trebuia să se afle deja în posesia statului român. Casa Historic nu menționează nici dimensiunile, nici datarea, nici traseul partiturii, ceea ce reprezintă o problemă în sine.
În ceea ce privește vioara presupusă ca fiind a lui Enescu, prețul de pornire este 50.000 de euro, iar valoare este estimată între 75.000 și 100.000 de euro. Iar dacă aducem în discuție și dreptul de preemțiune al statului, lucrurile deja se schimbă. Deja vorbim aici de circa 400.000 de euro, fără restul loturilor anunțate pentru licitație. 400.000 de euro pe care statul român, cel care de altfel nu a avut grijă de clasarea bunurilor culturale mobile aparținându-i compozitorului, să îi ia din buget și să îi strecoare în buzunarul casei de licitații. Cum spuneam, este vorba despre sume foarte mari.
Oana Marinescu, director de comunicare al Festivalului Enescu, vede în suprapunerea dintre licitație și festival ca fiind gândită din timp de Historic: „Din punct de vedere simbolic, cred că licitația a fost planificată pentru a valorifica două elemente cu mare încărcătură emoțională: aniversarea a 140 de ani de la nașterea lui George Enescu și Festivalul Enescu, care în acest an are o ediție jubiliară“. Capitalizarea prin asocie-rea cu imaginea festivalului ar fi dus, cu siguranță, la oficializarea demersului făcut de Historic. Tocmai de aceea a solicitat organizatorului festivalului să găzduiască o expoziție la Ateneu, pe perioada festivalului, care avea legătură cu licitația. ARTEXIM a refuzat în scris, arată „Europa liberă“.
Este adevărat că George Enescu a cântat pe un Guarneri (nu pe o copie a fraților Wolff), dar care se află în patrimoniul muzeului ce îi este dedicat și pe care cântă, în urma unui concurs, violonistul Gabriel Croitoru.
Căutarea lămuririi situației
Demersului celor doi li s-au alăturat din ce în ce mai multe nume, iar în scurt timp a apărut site-ul Eliade dezmembrat | Enescu dezarticulat (www.enescueliade.
com), inițiat de Eugen Ciurtin, Gabriel Bebeșelea, Radu Vancu și Andreea Apostu. Conceput prima dată ca o petiție, site-ul adună dosarul tot mai stufos al acestei afaceri. Petiția, lansată pe 20 august, dincolo de Gabriel Bebeșelea, Radu Vancu și Eugen Ciurtin, mai poartă și semnăturile lui Mihai Șora, Andrei Pleșu și Mircea Cărtărescu. „Am sesizat Parchetul General și Comisia Europeană cu privire la acest caz“, arată semnatarii petiției.
În aceeași zi, organizatorul Festivalului „George Enescu“, ARTEXIM, a solicitat Ministerului Afacerilor Interne să sprijine clarificarea situației, prin demersurile legale pentru a verifica proveniența acestor bunuri și dacă scoaterea la licitație respectă cadrul legal. Historic a acționat în instanță ARTEXIM, pentru îndepărtarea de pe site a anunțului privind sesizarea organelor penale. Un proces pe care casa de licitații l-a pierdut.
ARTEXIM arată și faptul că „Astfel de practici asociate celor mai importante fonduri de patrimoniu cultural din ultimii 150 de ani au fost sesizate și la licitațiile anterioare. În decembrie 2019 și în aprilie 2021, Casa de licitații Historic a organizat două licitații cu manuscrise care i-au aparținut lui Mircea Eliade, unele inedite, altele defectuos editate. Cele două licitații cu fonduri din colecția Mircea Handoca, obținute de acesta fraudulos înainte de decembrie 1989 și niciodată restituite circuitului public, au fost blocate în urma presiunii publice. Astfel, majoritatea loturilor din licitația din 4 aprilie 2021 au fost cumpărate – prin drept de preemțiune – de Academia Română pentru Biblioteca Academiei Române, dar numai după ce a fost anulat un drept de preemțiune obținut în condiții neclare de Casa Historic de la Arhivele Naționale. Similitudinea între risipirea tezaurului de manuscrise Eliade și risipirea tezaurului de manuscrise Enescu devine tot mai documentabilă“.
Ministerul Culturii a lansat o anchetă pentru a stabili proveniența bunurilor. Și aici avem un paradox făcut posibil de sistemul românesc: dacă bunurile sunt false, Historic va fi bun de plată. Dacă însă sunt autentice, atunci sunt bunuri de patrimoniu care nu pot fi înstrăinate. Deocamdată Ministerul Culturii nu a primit dovada proprietății vânzătorului asupra acestor bunuri culturale mobile.
Căutarea unei legitimități în ochii publicului
În schimb, în încercarea de a le legitima, casa de licitații a cerut clasarea partiturii și a viorii ca bunuri de patrimoniu, clasa Tezaur. Demersul însă nu caută numai legitimarea celor două obiecte, ci și o forțare a mâinii statului: bunurile culturale din clasa Tezaur sunt greu de înstrăinat, iar statul, mai ales în urma vâlvei din ultima lună în jurul lor, ar fi aproape silit și să-și folosească dreptul de preempțiune. Cu alte cuvinte, în acest context Historic ar avea cumpărătorul asigurat, la ce prețuri dorește. Aceasta în contextul în care, după cum arăta Eugen Ciurtin, o vioară similară costă în acest moment circa 500 de euro, nu 50.000.
Ce e drept, Historic susține că amândouă piesele ar proveni din colecția Romeo Drăghici, iar ca dovadă a prezentat un certificat de autenticitate din 1974, emis de Romeo Drăghici în calitate de executor testamentar al compozitorului.
„Măruca, văduva lui George Enescu, a transmis statului român tot ce a avut Enescu: viorile și manuscrisele printre altele, iar Romeo Drăghici a fost la București primul director al muzeului, fusese prieten și avocat al familiei Enescu și a devenit și primul director. În actul de donație, scrie clar că palatul rămâne statului român cu condiția ca Romeo Drăghici împreună cu soția sa să rămână până la moarte acolo, dânsul asta a fost, nu a deținut patrimoniul“, spune Laura Manolache, care condus Muzeul „George Enescu“ în perioada în care aici a fost făcută inventarierea obiectelor de patrimoniu lăsate moștenire de compozitor, operațiune finalizată în 2011-2012.
Au trecut circa două săptămâni până să se ajungă la expertiza pe vioară și aceasta după ce autoritățile au solicitat acest lucru. Altfel, se vindea „vioara lui Enescu, pe cuvânt!“. Dar nu a fost expertizat lemnul, astfel că se poate spune că e doar o copie după Guarneri. Iar expertul a declarat că nu e nevoie pentru că se vede clar că e foarte veche! Practic, expertul plătit de Historic, arată același Eugen Ciurtin, nu a făcut altceva decât să copieze textul de pe site-ul casei de licitații.
Obiectele nu pot fi clasate din cauza lipsei de date verificabile
Finalmente, pe 13 septembrie a venit decizia din partea Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, condusă de dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, în privința celor două obiecte evaluate pentru clasare. Concluzia CNMC privind privind cele cinci adnotări la manuscrisul Œdipe și vioara despre care se susține că a primit-o George Enescu de la familia regală sunt „neconcludente și nelegale“. Rezoluția Comisiei Muzeelor și Colecțiilor din 15 septembrie spune: „Pe baza raportului de expertiză prezentat, care nu conține date verificabile (subl. m.), C.N.M.C. nu poate să claseze manuscrisul/ vioara și solicită o contraexpertiză“. Dar neacordarea avizului are rol consultativ, astfel că Historic poate susține licitația de pe 22 septembrie, ceea ce și are de gând să facă, după toate semnele.
Dacă tragem linia și, contabilicește, socotim, ce aflăm? Că o filă pe care Enescu a lăsat patru adnotări este considerată manuscrisul operei Œdipe și a ajuns de la Romeo Drăghici, pe o cale necunoscută, la Nicolae Filip Capsali, nepotul colecționarului Nicolae Vasilescu-Capsali, fără nici un contract de vânzare-cumpărare, de transfer, de donație etc. O filă care trebuia să se afle, conform testamentului, în patrimoniul statului român și care a ajuns, ilegal, în proprietate privată. Și că o vioară-copie, fără nici o dovadă că ar putea fi pusă în legătură cu Casa Regală sau cu George Enescu, este prezentată ca fiind de proveniență certă.
„Dacă cumpără până la urmă, Statul ratifică astfel și evaluările, care la rândul lor influențează apoi cotarea oricăror documente originale de către alte instituții publice, cercul se umple de vicii și se propun alte licitații identice. Numai pentru cele două «piese» principale – filele Œdipe și vioara-copie, una sigur mediocră în comparație cu marile și foarte bine-cunoscutele lui viori – se scontează un câștig de 400.000 euro“, scrie Eugen Ciurtin.
Între timp, Historic ignoră absolut toate semnalele, trase de oameni de cultură, de instituții ale statului, de presă (până în acest moment, sunt peste 80 de materiale de presă) și își continuă drumul spre 22 septembrie. Pentru că data licitației nu s-a schimbat. Mai mult, în încercarea de legitimare a „viorii lui Enescu“, casa întreprinde un turneu în țară cu ea și se folosește de imaginea tuturor pentru această legitimare. Așa apare, spre exemplu, o fotografie cu violonistul Alexandru Tomescu. Așa apar în turneu persoane publice, precum Clotilde Armand, primar al Sectorului I din București. Tot așa o legitimează expoziția de până mai ieri de la Ateneul ieșean, care a trâmbițat sus și tare „vioara lui Enescu la Iași“, ba chiar mai mult, a și organizat un concert în care a fost folosită. Bineînțeles, sub tutela primăriei ieșene. Astfel, pe 12 septembrie, cei de la Historic scriau: „Printre invitați se numără și domnul Mihai Chirica, primarul municipiului Iași, căruia îi mulțumim pentru prezență și interes“. Din fericire, Opera Națională din Iași a refuzat să se implice în această afacere și nu a avut loc nici un recital la deschiderea stagiunii sale, așa cum anunțase patronul casei de licitații.
Soluția adecvată este suspendarea acestei licitații
Nici canalele de știri nu au ezitat să preia o știre ce părea senzațională – și chiar este, numai că nu în sensul în care se considera inițial. Buletinele de știri au acoperit subiectul iar și iar, promovându-l, o activitate în care Historic s-a dovedit a fi priceput. Și astfel, prin rostogolire, se poate ajunge la crearea certitudinilor că piesele sunt originale și legitime.
Or, în realitate, pentru a ajunge acolo, este nevoie de o nouă expertiză, independentă și transparentă, care să arate și originalitatea bunurilor, dar să și le refacă traseul. Cum arată și Gabriel Bebeșelea, statul nu trebuie să se grăbească să își manifeste dreptul de preemțiune: „e necesară demonstrarea legăturii documentare, nu a celei conjuncturale, cum se tot încearcă inducerea opiniei publice în eroare, între punctul A (Casa Regală), punctul B (această vioară), punctul C (George Enescu) și punctul D (actualul proprietar). Doar atunci s-ar putea justifica cheltuirea banului public“. Este poziția pe care a exprimat-o în repetate rânduri și Cătălin Sava chiar în paginile „Suplimentului de cultură“.
Soluția adecvată constă în suspendarea acestei licitații, spre care rulează ca un tanc, nepăsător, Historic, de pe data de 22 septembrie și reexpertizarea obiectelor.
Dar trebuie spus faptul că vina pentru situație o poartă și statul român. Care acum trebuie să realizeze un demers imperios necesar: clasarea muzicii lui Enescu. Pentru că, incredibil și impardonabil, nici măcar manuscrisul Œdipe nu este clasat. Practic, muzica lui Enescu nu face parte din patrimoniul național. Și atunci furtișagurile, înșelăciunile, praful în ochi sunt mai departe la o lungime de mână distanță pentru cei interesați.