Îmi amintesc. În 11 septembrie m-am trezit la 5 dimineața, ca de obicei: tura mea la magazin începea la 6. Noroc că locuiam aproape, la vreo zece minute distanță de magazin, așa că, atunci când am ajuns acolo, afară era încă întuneric și nu se făcuse încă ora șase. Putea să fi fost chiar 5.46.
Am mai lungit-o în fața intrării cu cana de cafea portabilă, după care am intrat direct în tura obișnuită: căram marfa livrată de cu seară, o despachetam, puneam etichete cu prețuri, după care aranjam totul pe rafturi. Între timp în magazinul lipsit de clienți – se deschidea abia la 8 – se auzea din difuzoare un post de radio local, care transmitea muzică pop-rock, întreruptă la ore fixe de un buletin de știri de un minut, maximum două. Așa că atunci când melodia care îmi ținea în ritm creierul somnoros s-a întrerupt brusc, am crezut că se făcuse deja ora 7.
Tocmai deschisesem niște cutii cu batoane de cereale și țăcăneam peste ele cu pistolul de etichete cu prețuri. Cuvintele buletinului de știri treceau pe lângă mine ca un zgomot de fond. N-am băgat de seamă nici că vocea prezentatorului era tensionată și întretăiată. În America nu se putea întâmpla ceva atât de grav încât să întrerupă rutina matinală a unui post de radio.
Doar că atunci s-a întâmplat: cam pe când îmi beam cafeaua în fața magazinului aceluia din Bellevue, Washington. Pe Coasta de Vest era ora 5.46. În New York era 8.46. Primul avion deturnat a intrat în Turnul de Nord din World Trade Center, zguduind întreaga Americă – și întreaga planetă. Părea un accident improbabil. Abia peste vreun sfert de oră, când s-a anunțat că un al doilea avion a lovit Turnul de Sud, a început să se vehiculeze ideea unui atac asupra Americii. A fost nevoie de un pic de timp până când incredibila știre să fie preluată de posturile de radio și televiziune și bănuiesc că senzația de ireal a amânat puțin difuzarea ei. În primele ore nici n-am crezut-o, nu puteam s-o cred. În primele ore am fost, involuntar, un proto-conspiraționist.
Colegii mei de muncă, șefii, managerul, erau uluiți și tulburați – deși își făceau în continuare treaba. Munceau și discutau îngrijorați, dar nu speriați: cine să fi atacat Statele Unite? Eu în schimb, imigrat de doar câteva luni, încercam să îi conving că așa ceva nu e posibil, că e o farsă a postului de radio, o greșeală, o interpretare catastrofistă a cine știe ce – orice, numai nu realitatea. Am amintit de faimoasa panică stârnită în 1938 de versiunea radiofonică a romanului lui Wells Războiului lumilor, realizată de Orson Welles. Am căutat tot felul de explicații, rizibile, naive – fiindcă trebuia să fie altceva. America nu putea fi atacată, nu așa, nu la ea acasă. În magazin a venit apoi Alina (care lucra altundeva, dar în tura de după-amiază), agitată și uluită ca toți cei din jur. „Ai văzut, ai auzit?“
O trezise fratele ei din Canada și, sigur, la început nici ei nu i-a venit să creadă. A deschis televizorul și a văzut live al doilea avion kamikaze.
Au trebuit să treacă mai multe ore și să citesc, să văd, să aud mai multe dovezi ca să renunț la gândul meu inițial. Nu îmi venea să cred că America putea fi lovită astfel – și într-o manieră atât de hollywoodiană, ca un spectacol pus anume în scenă. Pe undeva, nici nu voiam să cred, mă împotriveam cu toată conștiința mea de locuitor al unei țări comuniste, pentru care Statele Unite erau un liman al salvării, un adăpost intangibil.
Mă uluiește însă cum până și astăzi, la douăzeci de ani după atacul terorist din 11 septembrie, se mai perpetuează teorii conspiraționiste de un absurd copleșitor, cum ar fi, de exemplu, cea care susține că americanii înșiși și-ar fi distrus Turnurile Gemene, înscenând întreg atacul. Pentru ce ar fi făcut-o? Ce beneficii imaginate ar fi putut compensa nu doar dezastrul abătut asupra New Yorkului, moartea cruntă a acelor oameni captivi în clădiri, suferințele altor zeci, sute de mii de americani, ci și – dintr-o perspectivă „detașată“, atât cât e posibil – dezastrul de imagine suferit de Statele Unite? Să înscenezi o tragedie care să-ți distrugă reputația de superputere invincibilă… e o demență să crezi așa ceva. Sau ar trebui să fie.
Și, mai mult decât orice, mă gândesc că măcar acum, după douăzeci de ani, cei care au murit atunci ar merita să fie considerați altceva decât niște victime ale unei cinice puneri în scenă. Oricât de țicnită ar fi lumea în care trăim, asta mi se pare prea mult.