Așa ar suna în românește propoziția cu alură de proverb din showbizul american: Blues is Alive and Well, pe care Buddy Guy o alegea acum câțiva ani ca titlu de album. Generos din fire sau din interes, bătrânul bluesman, consacrat de peste o jumătate de secol, punea afirmația în legătură și cu debutul unui discipol al său, copil-minune din seria pe care „tăticii“ impresariatului o exploatează fără scrupule cam de la Mozart încoace.
Spus cu alte cuvinte, mai aproape de realitate, „dictonul“ s-ar traduce: „bluesu-i viu și-aduce bani!“. Privind obiectiv și de departe, nu te poți lăsa înșelat de frazeologia frumoasă, premiile zvârlite ca din cornul abundenței, elogiile standard ce umplu mass-media, subtil orientate către consumatorul ghiftuit. Și dacă dai la o parte sclipiciul întins ca pânza de păianjen de la Hollywood până la Bollywood, vezi legiuni de „copii-minune“, împinși în față de dorința unor părinți refuzați de „sistem“ ori incapabili să-și valorifice talentul, ca și de lăcomia fără saț a industriei spectacolului planetar, obstinată să promoveze continuu noutăți, senzații fără seamăn, unicate. Ce unicitate să afli la un copil care, asemenea altor milioane, este antrenat să viseze la o viață ieșită din comun?
Neîndoielnic, talent există în fiecare adolescent scos la vedere pe sticla televizoarelor sau pe displayurile smartphoanelor. O fi existând algoritmi care aduc vizionări pe canalele Youtube, personalizate sau nu; dar e puțin probabil ca miliarde de privitori să caște gura și să belească ochii la un videoclip doar pentru că face senzație. Iar în cazul interpreților de blues, nu senzaționalismul câștigă spectatorii, ci feeling-ul. Simțirea. Sufletul expus pe acordurile standard. vocii, impregnată în versuri oarecare, povești banale de amor sau amar. Abilitatea de „a vorbi“ prin mijlocirea chitarei. Prezența scenică. Și chiar culoarea pielii. Sau greutatea trupului, care – cine știe, știe! – dă o altă greutate vocii cântăreților de blues.
Iar când în raza de acțiune a „culegătorilor de talente“ apare un copil înzestrat din plin de natură cu toate atributele exterioare, plus simțul compoziției, și e pus în evidență așa cum merită, aproape că îți vine să dai cu intransigență de podeaua cârciumii și să admiți: „Dom’le, băiatul ăsta e de-acolo!“.
Așa mi s-a întâmplat mie, acum câtva timp, când l-am ascultat prima oară pe Christone „Kingfish“ Ingram, cu albumul de debut, editat la casa de discuri Alligator, nume care certifică valoarea și autenticitatea în blues. Nu-l văzusem online pe tânărul negru supraponderal, iar coperta lipsea din folderul cu fișierele primite spre informare. N-am fost atât de perspicace încât să-i ghicesc vârsta (aș fi pariat că are vreo treizeci de ani), însă la culoare nu m-am înșelat. Pot să se îmbățoșeze corecții politic până devin statui, dar negrii cântă blues altfel decât albii sau galbenii. Asta e o realitate, nu o discriminare. Căci, în blues, nu negrii sunt discriminați. Poate ceilalți. Arta, însă, nu e discriminatorie. Iar valoarea nu se naște prin impunere ideologică, nici comercială. Valoarea există sau nu. Comerțul o ajută doar să fie (mai) cunoscută. Ideologia o ucide. A se vedea experimentul proletcultist. Sau cel maccarthist.
Scuze pentru generalitățile astea care ne consumă – nouă, bătrânilor – energia și entuziasmul. Antidotul vine de la talentatul flăcău de 22 de ani, născut în Clarksdale, Mississippi, în „perimetrul zero“ al bluesului. Cuvintele sunt și inutile, și fără sens, dacă aș încerca să vorbesc despre discul lui recent, 662 (2021, Alligator). L-am ascultat vreo trei săptămâni, aproape zi de zi. După numai două albume, Christone nu e o vedetă, deși e „vândut“ ca una. Potențialul său e însă imens și promițător. Vocea și chitara, inconfundabile. Chestiuni primordiale în blues.