Alexandra Dăriescu a fost magnifică pe 6 septembrie 2021 la Ateneul Român, în Concertul în la minor op. 7 de Clara Schumann, cu acompaniamentul viguros al Kammerorchester Basel. Putere și siguranță în impozantul Allegro, de la chiar primele acorduri, cu tehnică impecabilă în pasajele de bravură, nu puține în lucrarea pe care ambițioasa compozitoare o începe la doar 13 ani. Meditativul duet din Romanze amintește emoția cu care Alexandra a cucerit publicul în ediția 2019 de Festival, cu National de France, pentru ca în rondo-ul final, cu alură de poloneză, condus furtunos de Ádám Fischer, pianista să concluzioneze triumfal. Am de stat de vorbă cu ea a doua zi după concert, într-un interviu în exclusivitate pentru SdeC, despre agenda ei dar și despre pasiunea pe care această tânără artistă o investește în revitalizarea creației compozitoarelor femei de ieri și de azi. Îl veți citi la Rubato, după închiderea Festivalului Enescu.
Două seri de poveste cu Filarmonica din München și Valeri Gherghiev, în 6 și 7 septembrie, cu Suita în do major enesciană avântat-viguroasă, cu Simfonia nr. 1 de Brahms într-un tempo imposibil și cu două concerte formidabile, Leonidas Kavakos magistral și proaspăt în Concertul în re major de Ceaikovski și mult prea perfectul Gautier Capuçon în Cello Concerto nr. 1 de Șostacovici 1.
Tehnica e minunată, știm asta, dar e doar un vehicul în sine, așa cum e și perfecțiunea de dragul perfecțiunii. Viziunea celistului virtuoz e impresionantă, eu așteptam mai mult suflet, așa cum a pus violonistul grec într-o partitură devenită aproape clișeu astăzi.
Mi-a plăcut mult relaxarea înțeleaptă și sunetul cald la Kavakos, unul dintre marii îndrăgostiți de muzica lui Enescu. Și Simfonia nr. 6 de Bruckner e frumoasă, Gherghiev o aduce în prima seară cu evidentă trimitere la Celibidache și la integrala recent înregistrată de el la St. Florian. Sau poate reverență, nu știu, dar pe bătrânul Celi nu-l va detrona nimeni de la Gasteig, în special în celestele excursuri bruckneriene.
Versiunea dirijorului rus e șarmantă, de un șarm mult prea teluric. N-o să înțeleg niciodată gestica fâlfâitoare a tehnicii sale dirijorale, dar sunetul orchestrei, cea care trebuie să-l înțeleagă pe acest veritabil hegemon muzical și prieten al președintelui Putin, e unul superb. M-am bucurat să-l revăd pe violonistul român Lorenz Năsturica-Herschcowici la pupitrul de concertmaistru în ambele seri.
Ce dens și frumos curge timpul acestui septembrie muzical încă blând la București, cu partituri minunat desferecate în sălile de concert live, de la baroc până la contemporan. Pe 7 septembrie, la finalul unui program destul de liniar cu Academy of St. Martin in the Fields, Nikolaj Szeps-Znaider, înlocuitorul indisponibilului Joshua Bell, emoționează cu izbăvitoarea simplitate a unui coral în aranjament pentru vioară și orchestră de coarde. Ich ruf zu dir, Herr Jesu Christ, rugăciune pentru vremuri fără măști și frică, pentru firesc, în ambianța unui Ateneu devenit catedrală.
https://www.youtube.com/watch?v=b_lf6tN3WzU
E o adevărată microstagiune londoneză la București, la Enescu, cu Royal și London Phil., pe 8 și 9 septembrie (dar și LSO cu Rattle pe 29-30 august), cu un Vasili Petrenko minunat în ambele programe. Suita în do major (din nou!) și Capriciul român cu Dmitri Sitkovetsky sunt versiuni enesciene memorabile, alături de Julia Fischer în Concertul pentru vioară de Mendelssohn, Simfonia nr. 4 de Brahms și, mai ales, Suita Mama mea, gâsca de Ravel. (Apropo de muzică pentru copii, în luna iunie, dirijorul rus a scos la casa de discuri Onyx celebrul The Young Person’s Guide to the Orchestra de Britten, o lucrare pe care aș recomanda-o tuturor părinților.)
La Sala Palatului n-am fost atât de extaziat ca alții de London Philarmonic, mai ales în cea de-a doua seară. Instrumentiștii au poftă de muzică, sunt dedicați în Patru dansuri rituale din Căsătoria de vară, cea mai des cântată muzică de Tippett, dar uvertura la Tannhäuser e fără pulsație, complet dezarticulată. Eleganța dirijorală nu e suficientă, dacă astrele s-au aliniat în Variațiunile Enigma și au fost și cuceritoare în Simfonia nr. 2 de Sibelius, o confesiune ordonată și sensibilă, cu scherzo-ul ușor accelerat, Simfonia concertantă de Enescu e dezamăgitoare. Nicolas Altstaedt e un obișnuit al cameralului, aici nu se simte deloc cu ansamblul, în ciuda eforturilor dirijorului de 46 de ani, bisul dintr-o lucrare barocă franceză e eliberator.
Edward Gardner e mai mult decât atent la aranjamentul lui Valentin Doni în Sonata nr. 3 „în caracter popular românesc“, cu o senzațională Patricia Kopacinskaia. Însă e o versiune care schimbă mult ethosul enescian. Ascult fascinat orchestrația luxuriantă care proiectează un cu totul alt duh celei mai cunoscute sonate enesciene. Sună frumos, violonista se abandonează unei lumi noi, Doni a păstrat pianul în vasta partitură orchestrală – și bine a făcut! – în timbralitatea vorace, vioara, oricât de măiastră, are totuși nevoie de partenerul predestinat. Andante-le își pierde însă misterul, Sonata lui Enescu a devenit altceva, rondo-ul final pare aproape burlesc. La bis, un Bartók poznaș, în duo pizzicato cu concertmaistrul Pieter Schoeman. Bravi, Pat Kop!
Extraordinară a fost violonista basarabeancă și pe 12 septembrie, la Sala Radio, în compania excelentei Filarmonici „Moldova“ din Iași, în nebunia sonoră care e Concertul pentru vioară, live electronics și orchestră de Fred Popovici. Minunată Diana Damrau, cum altfel, suverană în recitalul Richard Strauss tot în 12 septembrie, la Ateneu, cu un Wiegenlied de poveste.
Vocal mi-a plăcut mult și soprana Cristina Păsăroiu, o mare surpriză pentru mine în Die tote Stadt de Korngold din 10 septembrie, la Sala Palatului. Mă gândesc că, deși nu sunt mare amator de operă în concert, e foarte posibil să nu vedem niciodată montate în România toate aceste lucrări de secol 20 pe care Vladimir Jurowski a insistat să le aducă în festival, chiar și în această formulă.
Despre Johannes-Passion cu Münchener Bach-Cor & Orchester mi-ar trebui spațiu pentru o cronică separată, sper că voi avea spațiu și timp pentru această experiență unică.
Dublul program din 11 și 12 septembrie cu olandezii din Rotterdam Philarmonic a fost extraordinar pentru mine, mai ales pentru Concertul de Brahms, cu un Gil Shaham mult schimbat după o boală teribilă, dar foarte prezent, într-o versiune de veritabil filon romantic. Și magistral în cadența lui George Enescu la prima parte a concertului, una incredibil de frumoasă dar dificilă, de aceea puțin cântată. Și lucrările de Ceaikovski și Mussorgski sunt bine cântate, ba chiar și Concertul nr. 3 de Rahmaninov, dar tehnic și atât.
Bronfman e fără cusur la capitolul virtuozitate, și el, dar sunetul său e sec și stors, cu tot excesul de pedală. Aplauze furtunoase la final, bineînțeles. Nu ți-e dat să vezi des așa ceva, dar lipsește poezia rusească și liniștea amărăciunii din învolburările lui Rahmaninov.
Nu știu ce să cred despre Lahav Shani. Faptul că e elevul lui Barenboim și e prezentat drept geniu nu mă convinge, mi-ar plăcea să mă lămuresc singur, o să-l urmăresc, încă nu mi-am putut face o părere, așa cum a fost cazul cu Santtu Matias Rouvali.
Pe săptămâna viitoare.
FOTO: Alexandra Dăriescu