Distinctia e simpla: pasionalul a votat dintotdeauna cu favoritii sai, fara sa stea sa le cintareasca prea mult profilul moral sau intelectual. Votantii FSN-ului, (PDSR-ului, PSD-ului) il idolatrizau pe Ion Iliescu. Votantele FSN-ului din 1990 il adorau pe mai tinarul Petre Roman. Votantii liberalilor sau taranistilor ii urau pe fesenisti – vedeau in ei urmasii profitorilor din anii comunismului si pe viitorii profitori din epoca de tranzitie. Votantii PRM sau ai semi-defunctului PUNR (Partidul Unitatii Natiunii Romane) ii urau pe unguri si votau cu cei care le promiteau ca Ardealul o sa ramina pamint romanesc – promisiune lesne de indeplinit. Pentru oamenii acestia totul era limpede.
Dar cum sa judeci asa? Cum sa faci o pasiune pentru Petre Roman? Cum sa crezi ca ungurii or sa fuga undeva, cu Ardealul in desagi? Desigur, nu puteam sa votez nici cu FSN-ul, artizanul mineriadelor. Imi puneam increderea in asa-zisele partide istorice, iar la vremea aceea le-am citit si programele, ca sa vad care imi ofera o viziune mai coerenta asupra viitorului tarii. Rational, ca un cetatean responsabil si in cunostinta de cauza… Ca in lumea civilizata.
Am votat cu liberalii. A invins FSN-ul. Liberalii s-au scindat in niste aripi si aripioare, dintre care unele simpatizau fatis cu fesenistii, in ciuda programului lor de dreapta. Am inghitit in sec. A venit apoi magicul moment 1996, cu victoria „Conventiei Democrate”, la care am pus umarul si votul cu deplina responsabilitate. Votantii credinciosi lui Iliescu au rinjit acru: „Las’ ca vedem noi de ce-s in stare astia!”. Si… da, odata ajunsi la guvernare (pe baza unor minciuni acceptate tacit de toti dusmanii PDSR-ului de atunci, precum trucul cu cei 15.000 de specialisti inexistenti), membrii Conventiei Democrate au devenit niste politicieni verosi obisnuiti. Niste fesenisti cu alta eticheta, dar cu aceleasi scopuri ca si adversarii lor: o halca de putere, niste case de protocol, niste comisioane, niste afaceri cu statul. Asadar, fanii PDSR-PSD avusesera dreptate. Cel putin ei stiau cu cine voteaza.
In 2000, dupa o evaluare rationala, am ajuns la concluzia ca singurii politicieni decenti ramasi in Romania sint la UDMR. Asa ca am votat cu ei si la Parlament, si la presedintie. Apoi, in turul al doilea al alegerilor prezidentiale, ratiunea m-a silit sa votez cu Ion Iliescu (si impotriva lui C.V. Tudor), in ideea ca aleg raul cel mai mic. Ma intreb si acum… Fanii PSD au votat si au cistigat, UDMR-ul s-a aliat repede cu fostii adversari social-democrati, iar reprezentantii maghiarimii s-au dovedit repede niste Mitici de alta etnie, dar la fel de aroganti, corupti si ahtiati dupa putere ca si membrii partidelor politice de limba romana.
A urmat experienta cu Alianta „Dreptate si Adevar”. Of-of! In scurt timp alianta a fost sfisiata de interese politice si de afaceri. Au urmat regrupari ad hoc PSD-PNL-PRM-PC si izolarea „partidului lui Basescu”, proaspat formatul Partid Democrat-Liberal. Fanii PSD-ului au triumfat iar. Si fanii PNL-ului. Si fanii UDMR-ului. Fanii in general.
Asta ma roade acum. Cum se poate sa votezi de fiecare data rational si apoi sa vezi ca totul iese pe dos? De cite ori trebuie sa fii mintit ca sa iti pierzi speranta? Exista vreun politician care sa creada in ce spune si sa faca apoi ce crede? Cam asa se framinta de ceva vreme cetateanul responsabil din mine.
In tot acest timp fanii stabili ai diverselor partide voteaza sistematic cu ai lor, cu oamenii pe care-i stiu, de la Iliescu la Vadim Tudor. Ii voteaza cu aceeasi indirjire cu care iti sustii echipa favorita pe stadion, indiferent daca joaca bine sau execrabil. Altadata as fi zis ca se insala amarnic. Azi, dupa optsprezece ani, nu mai cutez s-o zic…