Ca sa nu mai vorbim de cazurile in care acest „fenomen” se prelungeste si-n afara stadionului, atunci cind ultrasii se ciocnesc, intr-un virtuos proces de comunicare, cu jandarmii si cu „mascatii”. Evident, in situatiile astea, „fenomenul social” pierde, pe drum, fotbalul.
Ceva miraculos s-a petrecut in aceasta luna iunie. Campionatul European de fotbal a reusit, in buna masura, mai mult decit sa umple tereasele, sa scurtcircuiteze casele de marcat, sa consume tonerul de la bonurile fiscale si sa creasca facturile de curent electric deduse din folosirea „plasmelor” cu diagonala mare. Europenele au reusit sa revitalizeze aceasta sintagma plina de rumegus: „Fotbalul este un fenomen social”. Am asistat incintati, cu acest prilej, la „rebranduirea” imnului national. Si nu e vorba, aici, doar de patosul pe care televiziunile l-au surprins, in direct, la Cristi Chivu, caruia i se umflase o vena in timpul intonarii lui „Desteapta-te, romane!”. Si nici la miile de „rumani” din tribuna, refuzati la import, acei cetateni europeni extrem de civilizati care au „emailat” imaginea noastra prin tarile occidentale; i-ati vazut cum au cintat, alaturi de jucatori, de-aveai pentru o fractiune de secunda senzatia ca acel castron din Elvetia, cu verde in mijloc si firimituri galbene pe laturi, se va sparge. E vorba, aici, de imaginile pe care toate televiziunile le-au surprins, in fiecare dintre cele trei zile in care a jucat nationala noastra, inaintea inceperii meciurilor, in pietele pline pina la refuz din localitatile patriei. Cu adevarat rascolitoare in instantaneele surprinse de cameramanii de la stiri au fost momentele in care ultrasi burtosi cintau imnul national cu mina la inima, alaturi de studenti ochelaristi si de cucoane trecute de treizeci de ani.
Amicul Teo scria, in numarul trecut, despre solidaritatea pe care a simtit-o din partea tuturor, cu ocazia acestui European de fotbal. Aceasta este marea revolutie pe care nationala noastra a reusit s-o produca in fiecare dintre noi. E infinit mai putin important ca Mutu a ratat un penalty cit o calificare. E aproape insignifiant ca baietii nostri au fraternizat doar in aparare in meciul cu Olanda, ca sa genereze, apoi, alte atit de familiare expresii romanesti: „Am murit frumos” si „Se putea totusi mai mult”. Se multea mult mai mult, adevarat am ratat!, dar tincii care au dat acum de fotbal si de televizor au invatat, in afara numelor jucatorilor, primele versuri esentiale din viata lor.