„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Monarhia Habsburgică (1848-1918), volumul III, Problema națională, care va apărea în curând în colecția „Historia“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Odată cu preluarea puterii de către Felix Schwarzenberg, la finele lui noiembrie 1848, rațiunea de stat a pus în totalitate stăpânire pe sloganul egalei îndreptățiri. Se pare că Alexander Bach a fost cel care a recunoscut încă de timpuriu potențialul sloganului revoluționar al egalei îndreptățiri pentru politica de putere și care, totodată, ar fi valorizat-o în cadrul acțiunilor guvernului. Declarația guvernamentală a lui Schwarzenberg de la 27 noiembrie promitea egalitatea în drepturi și dezvoltarea nestânjenită a tuturor naționalităților. Peste cinci zile, la 2 decembrie, a avut loc urcarea pe tron a împăratului Franz Joseph. În manifestul său din acea zi, Franz Joseph s-a declarat adeptul „egalei îndreptățiri a tuturor popoarelor Imperiului“. Peste doar patru zile, la Olmütz (Olomouc) a avut loc o ceremonie mai puțin cunoscută: ca prima țară a Coroanei, Moravia loială își aducea omagiul tânărului împărat. Dr. Koppel, președintele dietei, a vorbit întâi în germană și apoi, așa cum menționează foaia dietei, în limba „moravă“. Doar în al doilea discurs, cel ținut în limba cehă, a făcut Koppel referire la egala îndreptățire statuată de Franz Joseph în manifestul de urcare pe tron. Franz Joseph a răspuns întâi în germană și a adăugat „în limba moravă“: „Eu am promis tuturor naționalităților libera dezvoltare și egala îndreptățire și îmi voi îndeplini promisiunea. Indiferent ce limbă a acestui mare imperiu vor folosi popoarele, am încredere că toți se vor declara și se vor dovedi fii fideli ai patriei comune“. La 15 decembrie, Franz Joseph a făcut din nou referire la principiul egalei îndreptățiri, când a promis „națiunii sârbe“ restabilirea unei administrații naționale interne. La 21 decembrie 1848, Franz Joseph și-a exprimat voința față de un alt popor al său, sașii transilvăneni, pentru ca „reconstrucția statului să se îndeplinească pe baza egalei îndreptățiri și a liberei autodeterminări a popoarelor“.
Așteptările legate de egala îndreptățire trezite de declarațiile noului guvern Schwarzenberg și de cele ale tânărului împărat au fost mari, chiar dacă scepticii și ironicii nu au lipsit. O atenție deosebită merită ideile prezentate împăratului și guvernului său de o delegație a românilor care s-a prezentat în fața Curții de la Olmütz la finele lui februarie, respectiv începutul lunii martie. „Conducătorii uniți ai românilor din Transilvania, Ungaria, Banat și Bucovina“ au invocat principiul egalei îndreptățiri a națiunilor, „pronunțat de doi împărați, garantat prin cuvintele lor imperiale și stabilite de înaltul guvern comun ca linie directoare și fundament“. Românii, împărțiți pe mai multe țări și regiuni ale Monarhiei Habsburgice, susțineau în mod natural (situarea intereselor lor era într-o poziție comparabilă cu cea a slovenilor) reconstrucția Monarhiei pe baze lingvistice și etnice. Ei solicitau în mod expres recunoașterea constituțională a „națiunii române“, cu organe de conducere proprii. Discuția legată de lipsa unor organe de conducere proprii ale națiunilor, responsabile din punctul de vedere al dreptului constituțional, deschisă periodic începând cu anul 1867 și în special la cumpăna dintre secole în Cisleithania, a fost anticipată aici cu unele propuneri remarcabil de concrete și puțin cunoscute. Între altele, au fost propuse ideea unui conducător național ales de un congres național și confirmat de împărat, un consiliu administrativ național cu titlul unui „senat românesc“, precum și aprobarea unui „organ al națiunii“ la guvernul imperial austriac, în scopul de a reprezenta interesele naționale. De un mare interes sunt și ideile românilor legate de separarea administrației naționale autonome de aspectul teritorial al chestiunii autonomiei extrateritoriale; ele nu luau în considerare, din punctul de vedere al jurisdicției statale, numai dispersarea populației românești în teritorii separate între ele, ci și raporturile complexe din cadrul așezărilor sau cele dintre majoritate și minoritate din cadrul fiecărei țări. Experiența istorică, precum și modelul structurării pe națiuni a Transilvaniei și al autonomiei confesionale au influențat în mod evident argumentele românilor, care trebuie considerate printre cele mai timpurii și mai originale precursoare ale teoriei lui Karl Renner privind autonomia personală extrateritorială. „Realizarea egalei îndreptățiri a tuturor națiunilor“ într-un mod satisfăcător pentru toți, se spune în memoriul românesc, nu se poate realiza altfel decât „prin a permite ca fiecare națiune individuală, fără luarea în considerare a împărțirilor provinciale mai timpurii și în general fără o prea mare socotire a teritoriului, aproximativ în modul organizării bisericești pentru credincioșii diferitelor confesiuni, să se grupeze în jurul unui punct central, independent în raport cu celelalte națiuni, și prin crearea de legături între toate naționalitățile constituite în acest fel, ca membre ale unui întreg mai mare, cu punctul central al Monarhiei-cadru“.
CARTEA
– Coeditare cu Academia Română, Centrul de Studii Transilvane.
– Ediție în limba română coordonată și îngrijită de Rudolf Gräf.
– Traducere de Iosif Marin Balog, Loránd Mádly, Raluca Nelepcu, Dana Stanciu-Păscărița și Nicolae Teșculă.
– O sinteză în șase volume a monumentalei lucrări Die Habsburgermonarchie. 1848-1918, editată de Comisia pentru Istoria Monarhiei Austro-Ungare din cadrul Academiei de Științe a Austriei.
Vă mai recomandăm:
– Monarhia Habsburgică (1848-1918), volumul I: Dezvoltarea economică, administrația și sistemul juridic, forța armată
– Monarhia Habsburgică (1848-1918), volumul II: Popoarele Imperiului