Cu exceptia lui Lobont, a lui Rat si, partial, a lui Chivu si Mutu, baietii au ilustrat orice altceva, numai jocul de fotbal nu.
Mi-l amintesc, cu un tremur nervos, pe Marius Niculae, „atacantul” nostru ce parea un om proaspat trezit din somn si privind cu ochii mijiti catre miracolul lumii. Balonul se lovea de el ca de un zid, dupa care capata traiectorii aleatorii, in timp ce omul statea cu spatele la poarta adversa, masiv si umbros precum muntele Tampa. Nu mi-l pot scoate din memorie pe Banel Nicolita, „maratonistul” nostru ce ara banda dreapta cu si fara minge, intr-un efort de Sisif postmodern pe care nimeni nu l-a invatat sa dea o pasa. Centrarile lui, cine le-ar fi putut fructifica? Dat fiind ca erau, toate, la zece metri peste poarta adversa, te-ai fi gindit ca baietul isi luase ca tinta vreun olandez antipatic de la peluza. De fapt, nu. Problema lui era terenul ud, alunecos mai ales pe rutele lui Nicolita si mai cu seama in momentele esentiale ale declansarii contraatacului.
La Van Persie, Robben, Huntelaar, la toti jucatorii in portocaliu, gazonul se usca miraculos, pasele aveau perspectiva si acuratete, suturile erau terifiante. Ei, nu doar ca nu practicam acelasi fotbal, dar si conditiile de joc se prezinta altfel, de la Van Persie la Banel. Sa nu-l uit insa cumva pe al doilea „virf” al nostru, Daniel Niculae, cu miscarile lui dezarticulate, de sperietoare batuta de vint. Intre Niculae cel placid si Niculae cel convulsiv s-a consumat drama atacului nostru, pe care nici un epitet nu-l poate caracteriza. Cind se intimpla sa primeasca si ei cite o minge, oamenii nostri de gol se speriau instantaneu si o dadeau in spate sau lateral, oriunde, numai spre poarta Olandei nu. Asta se numea, la noi, atac pozitional, sustinut, tacticizat.
Cind adversarii au vazut ca oricit de culanti ar fi nu-i pot ajuta pe romani sa si inscrie, s-au plictisit de exersarea unor noi scheme de joc, au trecut in viteza a doua (nu mai mult) si ne-au dat doua boabe. Nici la 0-1, cind nu mai aveam absolut nimic de pierdut (Italia conducea deja, noua ne trebuia o victorie ca sa ne calificam), n-am iesit la joc. Am ramas incremeniti, vorba filosofului, in proiectul nostru „strategic”, in regimul conservarii unui rezultat ce punea capat evolutiei Romaniei la EURO. Parca hipnotizati, antrenorul si fotbalistii nostri aparau cu indirjire un scor care ar fi trebuit sa-i scoata din minti. Pentru ce jucau ei? Pentru a invinge si a se califica, ori pentru a trimite mingea de la unul la altul si a-l obliga pe Mutu sa vina in aparare? Si de ce venea el in aparare in loc sa astepte, de la coechipieri, mingi in fata careului olandez? Si de ce striga Piturca de pe margine? Care erau motivele framintarii sale?
Pentru ce jucam? Pentru ce sa (in)scriem? Pentru ce sa ne zbatem, in viata aceasta scurta si trista? In ultimul ei meci la EURO 2008, nationala noastra ne-a dat lectia ataraxiei fotbalistice.