Cică Racine i s-ar fi lăudat cândva lui Boileau, după succesul uneia din primele lui piese, că scrie cu o ușurință fantastică. Boileau i-ar fi răspuns, foarte bine, e timpul să te învăț să scrii cu dificultate.
Nu e discutată aici influența lui Boileau asupra lui Racine, măsurată didactic, adică nu în sensul în care un prieten schimbă întotdeauna ceva în tine. Și oricum probabil că bancul e doar dramatizarea populară a unei vorbe spuse cândva de Boileau (pentru care sfatul respectiv – faire des vers difficilement – era legat de saltul calitativ al lui Racine), iar nu un dialog real între cei doi după reprezentarea tragediei Alexandre le Grand (1665). Rămâne însă interesantă problema asta, a scrisului facil și a scrisului chinuit. În literatură, fiecare din ele are o dublă mitologie, a succesului și a eșecului, ale căror clișee le listez mai jos.
O cale spre succes e scrisul instantaneu. Scrii repede pentru că tu știi, dintotdeauna, ce ai de zis. Te-ai gândit deja, în drum spre mașina de scris, la toate cele de pe lume, poziția ta e clară și irevocabilă, nu ai de făcut decât să o transferi pe hârtie. Să eliberezi din tine ideile gata formate, spre fascinația morbidă a celor prezenți, cam cum îi scotea Cronos pe gură pe copiii înghițiți. În timp ce scrii nu intervine nici un dubiu, nici o posibilă cale secundară. Adevărul este imuabil, tu doar îl transcrii.
În altă variantă de succes, scrii repede pentru că improvizezi cu virtuozitate, ești un Cziffra al tastaturii. Tu singur faci cât un circ întreg: publicul îți dă, pe un bilețel, o temă, iar tu livrezi. Urmărit de camerele de la Guinness World Records, umpli fulgerător pagini întregi în direct, pe scurt: ești sprințar, adică ai geniu.
Invers, scrisul rapid este demonizat, drept fiind al flușturaticilor. Gata, ai și terminat lucrarea? Treci la loc în bancă și mai gândește-te, ascultă ce-ți zic eu. Baloane de săpun, cu tensiune superficială. Scrisul acesta, cu fervoare, e suspect. Se vede că n-ai trecut prin viață, de-aia ai entuziasm. Și în plus, cum o să faci ceva solid lucrând cu iglița?
Victorii îți aduce și scrisul laborios. În acest scenariu, tu smulgi ideile neantului (neantul e o formă superioară de piatră seacă). Ești un monstru al concentrării. Iei subiectul care preocupă întreaga societate, te apleci asupra lui și, printr-o operă de o viață, cu ochii permanent ieșiți din orbite de efort, ca un halterofil, birui greutatea lui. Produci, astfel, ceva temeinic, care rămâne de bază vreme de o sută de ani și mai bine. Caznele facerii garantează calitatea rezultatului. La tine, fiecare cuvânt este bine cântărit, mai ceva ca la piață. Ești titanic, acoperit de funingine, poți fi văzut uneori vorbind singur – adică ai geniu.
Sau scrii chinuit pentru că ștergi tot timpul, pentru că mii de foi ajung la gunoi înainte ca o pagină perfectă să ajungă la editură. Alegi greu între „a zice“ și „a spune“, dar rezultatul e impresionant. Căci scrisul trebuie să fie o ordalie a îndoielii; numai ea forțează sistematic limitele înțelegerii și expresiei. Nici n-ai încredere într-un alt tip de scriitor, cum n-ai încredere în mărturia inamicului, dacă nu ți-o dă sub tortură.
Invers, zic alții, scrisul trudit nu face decât să ridice poticneala la rang de estetică. Când cineva scrie chinuit, nu va putea niciodată scrie despre ceea ce are viața mai iute, mai vesel, mai grațios. Cum o să faci filigran lucrând cu ciocanul?
Am scris foarte repede prima parte a acestui articol. A doua, nu știu de ce, am scris-o tare chinuit.