Desi „Suplimentul” nu-i „Formula As” sau „Avantaje”, nici „Elle” ori „The One”, darmite „Psychologies”, ma gindesc totusi sa le spun doamnelor cum am iesit tiris, grapis la liman macar din surparile cu sursa la purtator. Fetelor, intii si-ntii trebuie bine dibuite si-apoi privite drept in fata pricinile intristarii.
In cazul meu, cauza a mic e ca de vreo doua saptamini vad ca vad tot mai prost. Rezolvare: merg la ingerul salvator al orbetilor, doctorita Silvia, aflu ca nu e nimic mai rau ca inainte si ca deci cel mai intunecat viitor inca nu ma priveste, imi iau 100 de servetele umede de sters ochelarii si parca, parca, vorba bancului, incep sa zaresc lumea ceva mai clar. Cumpar 20 de muscate rosu electric, le plantez in ghivece mari si le rasfir pe trepte si prin curte. Asa ca atunci cind vin cocosata de plase de prin oras si dau coltul casei, spre terasa, le vad pe toate stralucind ca niste felinare aprinse, ma imbat cu mirosul teiului urias din vecini, cu ciripitul vrabiilor si macalendrilor si-mi vine inima la loc de bucurie.
Cauza be mic. Descopar brusc, de parca n-as sti citi ani am, ca odata si-odata va trebui sa ma pensionez si aflu ca cel mai demn si elegant lucru este sa zici hai pa la fix 65 de ani, ba chiar inainte, daca se poate, fiindca, vorba junei generatii, ce naiba mai poti sa-ti doresti la virsta aia decit sa stai acasa si sa-ti scrii cartile. In plus, sint informata la rece despre cum se vad din afara toate agatarile batrinetului cu dintii de posturi si ce bine-i sa ai in preajma pe cineva care sa te mai traga de mineca. De parca as fi Bette Davis in Totul despre Eva, simt ca-mi pica insasi bolta cereasca in cap. Ramin nauca vreo doua zile, pina cind, la o inmormintare, vine spre mine o doamna si ma intreaba daca o recunosc. Immmnu, n-o recunosc. In timp ce-si spune rizind numele mic, i se fac doua gropite si i se aprinde un nu stiu ce ghidus in priviri. Atunci, instant, imi improsc parbrizele cu lacrimi, fiindca n-am mai vazut-o pe Kati de o viata de om, de cind era cea mai frumoasa fata din facultate. Ma teleportez in Timpul regasit, desi sint pe o alee din cimitirul aradean Eternitatea, unde vad in sfirsit limpede cum a trecut vremea peste noi.
Rezolvare: dau telefoane celor trei prietene de-un leat cu mine, ma vaicaresc, pozez in victima, ba chiar in martir, iar prietenele isi dau drumul, ma consoleaza cu pofta, din simplul motiv ca trec si ele prin asa ceva, dar nu prea au chef s-o recunoasca. Croncanim tematic minute bune, risu’-plinsu’, debitam intelepciuni ca la carte si punem la punct un program de restaurat narcisismele surpate. Va macina curiozitatea sa aflati cu ce am inceput si cu ce am sfirsit? Vreti sa stiti cit de mult au contat (pentru mine, cel putin) un film, trei carti, o fusta, o spuma de incretit parul, dar mai ales discutia cu un prieten foarte in virsta? Mai treceti prin pagina 12.