De-acum, că toamna bate la ușă, ba chiar a vârât capul în casă, vremea se răcește, temperaturile scad, iar numărul cazurilor noi de coronavirus crește voinicește, îmi vine să mă refugiez în amintiri. În casă, fiindcă n-am încotro, în amintiri, fiindcă mai alină frustrarea. Și, din pricina asta, mai înainte de orice îmi răsare în minte concediul din vară, fulgerarea de libertate câștigată cu greu și, pare-se, numai pentru scurtă vreme.
Așadar, în frumoasa vară a circulației libere am decis să plecăm, ca atâția alți oameni cu copii, undeva la mare, într-un sejur mai lung decât sept jours, ca să ne scoatem pârleala după atâta clocit prin casă și prin jurul ei. Mai lung înseamnă, evident, mai ieftin; mai ieftin la mare înseamnă de obicei în Bulgaria – unde e, de altfel, tare frumos. Dar să nu anticipez.
Inima ne trăgea să mergem la Balcic, prețurile pe care le vedeam pe net, asemenea, formația noastră literară, tot așa. La urma urmei, să mergi în Balcic înseamnă – sau ne imaginam că înseamnă – să pășești pentru scurt timp într-un spațiu magic al culturii române interbelice, să calci pe unde au călcat Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Victor Brauner, Anton Holban, Cella Delavrancea și atâția alți scriitori și artiști plastici veniți în vilegiatură. Ne plăcea gândul că o să ne facem și noi concediul asemenea lor – fie și cu o întârziere de aproape 80 de ani și de data asta în Bulgaria, nu în România ceva mai mare. Pentru mai multă siguranță, am discutat și cu un fost coleg de facultate bulgaro-român, adică dintr-o comunitate mică care m-a fascinat, cea a bulgarilor catolici din Banat (felul în care aceștia, la origini creștini răsăriteni considerați eretici, au emigrat aici și au devenit catolici sub Imperiul Habsburgic e o poveste în sine, prea puțin cunoscută). El fusese de nenumărate ori în Bulgaria, cu familia sau cu mai multe familii din comunitate, și m-a asigurat că, dacă voiam un loc mai liniștit pe litoral, pentru părinți cu copii mici, Balcicul e locul potrivit.
Drumul până acolo a fost însă o mică încercare, cum cred că e pentru orice om fără mașină personală – iar asta să-mi fie permis să mi se pară ciudat. Din Timișoara până în Constanța ajungi, desigur, cu trenul, dar legăturile cu litoralul bulgar sunt foarte puține: exista un singur autobuz pe zi, care pleca mai devreme decât urma să ajungem noi cu trenul. Nu am înțeles cum de nu s-au găsit mai mulți transportatori care să exploateze nișa asta a litoralului bulgar… sau n-o fi o nișă? La câtă limbă română am auzit ulterior în Balcic, îmi vine să cred că este. Poate că numărul românilor fără mașină personală și dornici de Bulgaria e prea mic ca să merite investiția. Sau există un plan tacit de boicotare a litoralului bulgar, prea ieftin și prea aproape de cel românesc ca să nu reprezinte o concurență de temut? Cine știe? Atâta doar că a trebuit să apelăm la un șofer bulgar, care ne-a preluat din gara Constanța și ne-a dus până la pensiunea din Balcic unde urma să stăm.
A fost primul nostru contact cu localnicii și mi-a plăcut. Șoferul, care avea propria firmă de transport, dar și de administrare a unor terenuri de golf (!), era volubil, relaxat și dornic să ne dea informații turistice. Balcicul a fost al românilor o vreme, ne-a informat el avântat, așa că merită într-adevăr să veniți aici, sunt multe urme de pe vremea românilor și, o să vedeți, multă lume vorbește românește, o să vă simțiți ca acasă, e frumos, și trebuie neapărat să mergeți să vedeți castelul reginei Maria, ați auzit de ea, așa-i?, a fost regina României… Mi-a plăcut relaxarea omului ăluia. Mi-am amintit de discuțiile sensibile, mereu pe muchie de cuțit, adesea pe voci din ce în ce mai oțărâte, ce se declanșează când vine vorba de teritorii disputate, cum sunt cele dintre români și unguri sau chiar între români și români în privința Ardealului, cele despre Republica Moldova (sau Basarabia), cele despre Bucovina de Nord. Nimic de genul ăsta la șoferul bulgar: Balcicul a fost o vreme al românilor, au făcut acolo lucruri frumoase, care merită văzute, acum e al bulgarilor, se mai vorbește românește, bine faceți că veniți aici, o să vă placă.
Și ne-a plăcut. Așa că o să mai povestesc.