Rubrici  -  Dumitru Ungureanu  -  Animale defecte  -  

Istoricii și redactorii literari cunosc și detestă diferențele dintre versiunile succesive ale vreunei cărți la care trudesc pentru o reeditare. Ascultătorii obișnuiți de muzică rock nu-și bat capul cu modificările apărute în edițiile „remaster“ ale discurilor consacrate.

Unii le acceptă fără mofturi drept ceva normal, alții sesizează deose­birile și se simt cumva inconfortabil că trebuie să opteze pentru va­rianta cea mai bună. Puțini adoră astfel de exhibiții, considerându-le – justi­ficat – exerciții de virtuozitate mu­zicală. Doar pasionații de jazz pun variațiunile la vârful scării valorice, pentru că jazzul însăși este arta improvizației continue și definiția nestatorniciei, dacă se poate spune așa.

Domeniul rock se mișcă după tiparul dus/ întors, a fost/ va fi. Să te cramponezi de un anume con­cert, în care vocalistul tău preferat a scos niscai icnete senzuale de-au juisat blondele din primele rân­duri, iar chitaristul a rupt instrumentul fetiș, e ca și cum te-ai în­regimenta vreunei mișcări de masă de tip „cine nu e cu noi, e prost“.

Rockul s-a născut din jazz și blues. Însă nu mulți rockeri stăpânesc tainele genezei, ca să-și constru­iască, în cunoștință de cauză, hiturile de-o zi sau de-un sezon. Unii nici n-au înregistrat asemenea piese, dar filiația jazzistică îi pla­sează printre cei mai buni. Frank Zappa, de exemplu.

De multe ori, variațiunile mas­chează o lipsă de creativitate, un blocaj mental în paradigma unei situații obsolete. Așa pare să se întâmple în cazul lui Roger Waters. El nu dă senzația că s-a inspirat din jazz și pretinde că nici din blues. Și-a actualizat permanent compozițiile, stimulat de contextul social-politic. Procedura îl menține în avangarda celor care, cu mintea limpede și rațiunea omului de bun-simț, văd aberațiile unei societăți în accelerat și scelerat declin. Declin nu numai al Occidentului, cum se crede, ci al întregii umanități. Că este ego­centric și megaloman? Nimeni nu-i perfect, se știe. Că are opinii incomode? Care intelectual onest nu are? Că folosește obsesiv ace­leași teme de mai bine de-o jumătate de secol? Asta fac toți artiștii care au ceva de spus, nu amploiații vreunei pseudo-arte aducătoare de profit financiar imediat și glorie efemeră…

Dar nu despre Roger Waters vreau să scriu, ci despre un aspect legat de discurile cu înregistrări document și/ sau în ediții limitate. Fenomenul îi arde pe tot mai rarii prețuitori de muzică livrată pe format fizic, eventual analog: vinil, CD, DVD, Blu-Ray, casetă cu bandă magnetică. Orice artist e de acord să-și trimită în lume opera prin diferite modalități, nutrit de iluzia că veniturile îi vor asigura existența și lucrul viitor.

Muzicienii depind foarte dur de concerte, iar când casa de discuri le propune una sau alta dintre căile prin care scot bani în plus, n-au ezitări. Însă ei nu controlează pro­cesul de fabricare a mediilor fizice purtătoare de fonogramă; ei doar încasează înjurăturile și furia fa­nilor cumpărători de „obiect“, când acesta are defecte.

S-a întâmplat în cazul ediției de-acum patru ani a operelor com­plete de tinerețe Pink Floyd. S-a întâmplat la Waters, cu ediția remasterizată a discului din 1992, Amused to Death. Se întâmplă și la versiunea pe triplu LP a concertului publicat anul trecut pe blu-ray,

Us + Them. Sunetul live este sub standardul așteptat de la (re)­numele artistului (a cărui voce de om bătrân este defavorizată pe vinil) și sub astralul Pink Floyd – P.U.L.S.E., ștanțat pe 4 LP-uri. Se poate surmonta printr-un egali­zator atent calibrat. Dar ce faci când la mijlocul feței C dai peste o gâlmă, o bubă iscată din fabricație? Să returnezi obiectul? Să primești altul defect? Sari peste piesă și, pentru că ți-ai dorit să auzi varianta live a celebrelor Animals (1977), tragi concluzia: animale bolnave. De lăcomie.