13 și 14 septembrie sunt zilele triumfului lui Cristian Măcelaru la pupitrul National de France, în seria Mari Orchestre. Două programe dense, muzică franceză și românească și două capodopere concertante cu soliști VIP. Măcelaru a câștigat inimile publicului în ambele programe, cu o pasiune debordantă și un ireproșabil simț al pulsației, în care emoția nu a umbrit niciodată desfășurarea sensului muzical.
Mai întâi, Daphnis și Chloe, o versiune capodoperă a suitei lui Ravel, prin relevarea unei timbralități efervescente, de o subtilă senzualitate dezvoltată până la paroxism auditiv. N-am auzit niciodată un asemenea hedonism atmosferic, cu senzualul texturilor lui Ravel atât de bine controlat, cu percuție flamboaiantă, suflători de poveste și un concertmaistru de vis, în persoana extraordinarei violoniste de origine română Sarah Nemțanu. Minunat corul Filarmonicii George Enescu, perfect amplasat în lojele laterale ale Sălii Palatului, care, dintr-o dată, n-a mai fost un interior atât de sec!
Urmează două lucrări franceze de secol 20, aproape necunoscute în România, dar indeniabil legate de tradiția fundamentală a Orchestrei National de France, de promovare a repertoriului francez în toată lumea, care nu înseamnă doar Berlioz, Debussy și Ravel, ci și muzica secolelor 20 și 21. Mystère de l’instant pentru orchestră de coarde, țambal și percuție de Henry Dutilleux și Les Offrandes oubliées de Olivier Messiaen sunt, pe rând, succesiune magică de momente pe care orchestra o interpretează ca pe un ritual – dirijorul român e aici sacerdot al dezvoltărilor micromotivice – și apoi meditația teologică a ofrandelor uitate pe care Măcelaru o traduce magistral, ca un dialog esențializat cu spiritualitatea: credința nu e dogmă, divinitatea e convorbire cu libertatea acelui augustinian iubește și fă ce vrei! Minunat!
Cum minunat a fost și celălalt opus Ravel, poemul coregrafic La valse din a doua seară, poate mai puțin gustat de un public exaltat de lucrarea care l-a precedat, primul opus enescian, înduioșătoarea Poemă Română. A fost o impetuoasă versiune integrală cu imnul regal din final, cu concursul corului Filarmonicii bucureștene condus de Iosif Ion Prunner și însoțit de vizualul străbătut de un obsedant verde crud, ambianță imaginată cu originalitate și mult bun gust de Nona Ciobanu, fără stridențe stilistice ori naționaliste. M-au emoționat puștii de 12-13 ani care aplaudau în picioare la final.
Și momentele concertante au fost impresionante, pentru mine mai ales Concertul nr. 1 în la minor pentru vioară și orchestră op. 77 de Șostakovici, cu un Maxim Vengherov dezlănțuit, într-o antiteză perfectă între însingurarea inumană din Nocturnă și tornada diabolică din Scherzo, cu o supra-umană Passacaglie. Vengherov e din nou magnific la bis, în (din nou!) Sarabanda bachiană din Partita a doua în re minor, un encore fetiș pentru mai toți marii violoniști prezenți la această ediție.
La Denis Matsuev n-am avut multe de notat, prestidigitatorii nu sunt printre favoriții mei, oricât de impresionante ar fi cavalcadele de virtuozitate. Concertul de Grieg a fost unul sporty, cu nerv și patimă, dar cu multă pedală și zgomot, fără visare în atât de lirica parte a doua Adagio. Aș nota mai degrabă arta acompaniamentului lui Măcelaru, care știe să se plieze gracil, chiar și atunci când are de susținut tornade solistice de grația unui bombardier. Despre bisurile Matsuev, fascinante, dar doar atât, chiar și Vocaliza lui Rahmaninov. Aranjamentul la Grieg sigur i-a dat de furcă acordorului oficial al festivalului.
Impresionante însă prin însuflețire au fost bisurile orchestrale ale celor două seri, mai ales cu aranjamentul genial al compozitorului Dan Dediu la Hora mărțișorului în care am văzut instrumentiștii primului ansamblu cu normă întreagă din istoria Franței dansând pe ritm de sârbă!
Ce muzicieni fantastici are Măcelaru sub bagheta sa, și aici nu e vorba doar de solouri personale ci de coeziunea unui ansamblu dedicat muzicii și dirijorului său. Cred că toți cei prezenți la Sala Palatului în cele două magnifice seri au simțit acel plus petit détail afectiv cu care îl creditează instrumentiștii pe carismaticul șef român. Orchestra e pur și simplu sedusă, iar la București, în țara lui Cristian Măcelaru, mai mult ca la Auditorium de la Maison de la Radio France, orchestranții i-au arătat din plin această afecțiune specială, o distanță sensibilă, greu de acoperit între pupitrul dirijoral și inimile muzicienilor.
© Simona Rentea
La finalul interviului de după repetiția cu National de France și Maxim Vengherov, gândindu-mă la știința muzicală, la prestigiul numelui său pe scenele internaționale, la relațiile muzicale pe care le are în SUA, Europa și Asia, la faptul că știe deja ce înseamnă să fii director artistic la un asemenea nivel, și, last but not least, la faptul că e român, l-am întrebat pe Cristian Măcelaru dacă ar accepta să fie director artistic al Festivalului Enescu. Răspunsul a venit după o scurtă pauză de reflecție: „nu pot să răspund decât în momentul în care mi se propune“.
© Alex Damian
Și președintele Klaus Iohannis a fost prezent în loja oficială la cel de-al doilea concert al Orchestrei Naționale a Franței, în 14 septembrie, împreună cu ministrul Culturii Bogdan Gheorghiu și secretarul de stat pentru Afaceri Externe al Republicii Franceze, Clément Beaune, care a transmis Festivalului Enescu un mesaj din partea Președintelui Emmanuel Macron. Rumorile privind iminența numirii oficiale a lui Cristian Măcelaru ca viitor director artistic al Festivalului Enescu nu s-au concretizat. S-au făcut complimente, fotografii, s-a zâmbit frumos și au revoir, ura și la gară! Politicul e prea ocupat cu moțiuni și certurile interne de partid. Din păcate pentru noi. Și, mai ales, pentru festival.
Momentan, singura știre după întâlnirea Cristian Măcelaru – Klaus Iohannis e cea dată de dirijorul român, care anunță realizarea integralei simfonice enesciene la prestigioasa casă de discuri Deutsche Grammophon, în cadrul unui proiect estimat să dureze 10 ani. Ea va fi înregistrată de Măcelaru cu Orchestra Națională a Franței și participarea Corului Filarmonicii „George Enescu“ împreună cu soliști din România. Ar fi prima integrală a creației simfonice George Enescu la casa de discuri germană.
Un prestigios forum francez online, dedicat iubitorilor artei lirice din întreaga lume, notează într-o cronică la recitalul Joyce DiDonato din 14 septembrie și prezența președintelui României la concertul National de France, cu mențiunea glumeață că programul de sală e scris de Emmanuel Macron în persoană. Cu referire, bineînțeles, la mesajul acestuia, de la prezența pariziană a lui Enescu la începutul secolului, până la premiera Œdipe de la Opera Bastille din 23 septembrie. Același cronicar e foarte impresionat de festivalul de la București, „unul dintre cele mai mari din Europa“, de Ateneul Român, „una dintre cele mai frumoase săli de concert ale Europei“, cu colonadele de templu grec și cupola romană construite de arhitectul Albert Galleron, și nu în ultimul rând, de publicul român.
La finalul Festivalului Enescu 2021 încă mai sper ca Ministerul Culturii să facă anunțul numirii oficiale a lui Cristian Măcelaru ca director artistic al ediției 2023. Da, vorbesc de Cristian Măcelaru, un îndrăgostit de muzica lui Enescu, cel mai important muzician român al momentului și unul dintre cei mai bine cotați dirijori ai lumii. Pentru ca Festivalul Enescu să rămână cel mai important eveniment cultural românesc, unul de anvergură internațională. Speranța moare ultima, nu degeaba proverbul ăsta e greu de tradus în alte idiomuri.