Interviu  -  Alina Vîlcan  -  

În noul său roman, Clovnul, apărut în acest an la Editura Polirom, Iulian Ciocan își invită cititorul într-un Chișinău fantastic, în care oamenii își dau sufletul vânzându-și păcatele, în timp ce ciorile acaparează orașul. Pornind de aici, am stat de vorbă despre felul cum autorul se rapor­tează la societatea în care trăiește, despre suspans și distopii în paginile cărților sau despre ce înseamnă prezența pe plan internațional pentru scriitorul de limbă română de astăzi. „Într-adevăr, nu e ușor pentru un scriitor din Republica Moldova să ajungă pe piața inter­națională, dar mai are sens să scrii dacă nu ți se oferă această șansă?“, se întreabă cu onestitate Iulian Ciocan.

CLOVNUL (POLIROM, 2021). Cum a apărut ideea noului dumneavoastră roman, cum s-au conturat Clovnul, Fundația „Conversiunea păcatelor“, orașul invadat de ciori, în care oamenii își vând păcatele, după care se prăbușesc și mor?

De cele mai multe ori fantasticul din cărțile mele e o modalitate de a accentua anumite hibe sau probleme ale societății. M-am gândit deci că un spirit necurat, care poartă haine caraghioase și cumpără păcate, ar putea lesne să scoată la iveală partea întunecată a sufletului nostru și falsele valori ale unei comunități dezagregate. Firește, se poate vorbi și despre intertextualitate, despre interpretarea mitului faustic, despre aluzia la diavolul din Maestrul și Margareta de Bulgakov. Ideea romanului e simplă: decăderea morală nu are frontiere, ea frizează infinitul, iar soluțiile pe care le găsim pot fi doar niște aparențe. De fapt, mai toate personajele din roman sunt între ciocan și nicovală, deoarece Marele Oligarh, care pare a fi un salvator și un oponent al Răului, nu e decât o altă „grimasă a Clovnului“, vorba criticului Dan Gulea. E aici și ideea că politica e o falsă salvare și un tărâm al deșertăciunii. Și de cum am conceput personajul malefic, toate celelalte elemente ale decorului – Fundația, cioroii grași – au venit de la sine.

DISTOPIA. Nu prea suntem obișnuiți în literatura de limbă română cu distopiile, atât de atrăgătoare pentru cititorul modern, ce vă atrage către acest tip de creație?

Îmi plac foarte mult distopiile. În tinerețe, am citit cu mare plăcere celebrele distopii scrise de frații Strugațki, Orwell, Huxley. Cred că nu se poate vorbi despre maturitatea unei literaturi în absența distopiilor. De ce le scriu eu? Deoarece simt nevoia să scrutez viitorul, să-mi imaginez ce poate genera prezentul. Și cum prezentul mă nemulțumește de multe ori, viitorul din ficțiunile mele e sumbru. Une­ori, distopia trebuie să fie realistă, trebuie să-ți propună un univers alternativ, dar posibil, verosimil, unul care poate fi conturat de prezent. Ca scriitor, tu îți imaginezi o posibilă evoluție a lucrurilor de azi. Nu știu dacă tancurile rusești vor intra în Chișinău ca în 1940 sau ca în Praga anului 1968. Dar știu că există o frică destul de mare la noi, teama că ei vor veni. Și eu m-am folosit de ea în plan literar atunci când am scris Iar dimi­neața vor veni rușii. Și romanele Dama de cupă și Clovnul sunt distopii, dar în acestea fantasticul e mai pregnant.

SUSPANS. Din construcția romanului nu lipsește suspansul, încă un aspect adesea neglijat de scriitorii de la noi. Cum vă gândiți la cititorul dumneavoastră atunci când scrieți, câtă grijă aveți pentru intenția acestuia de a da pagina să afle ce se întâmplă mai departe?

Nu-mi plac narațiunile plictisitoare și am încercat mereu să fac niște povești interesante. După părerea mea, complexitatea unui roman nu stă în jocurile lingvistice sau intertextuale, nici în descrierile lungi-supărătoare. Mult mai importante sunt puterea de seducție a poveștii și accederea la eul profund al omului. Îmi place să arăt deseori partea grotescă-amuzantă a dramaticului, să mă apropii de personajele mele deopotrivă cu multă compasiune și cu ironie și sarcasm. Îmi place când dincolo de poveștile unor personaje se întrezărește un fundal social-politic care face nara­țiunea mai complexă. Poți să scrii o poveste de dragoste, dar mi se pare mai interesant când prota­goniștii acestui love-story sunt influențați, uneori fără să-și dea seama, de mediul social-politic. Firește, suspansul e foarte important în romanele mele. De aceea, ele sunt niște povești mari compuse din povești mai mici. Capitolele din cărțile mele sunt deseori niște mici povești cu un sfârșit intrigant – un soi de haltă necunoscută-misterioasă în care se oprește trenul narativ în drumul lui spre marele deznodământ. O cronică a criticului Doris Mironescu la romanul Înainte să moară Brejnev se numea „Cu Tarantino la Chișinău“. Într-adevăr, fac o proză cinematografică, personajele mele fiind subordonate acțiunii. Nu-mi place să plictisesc cititorii, episoadele mele se succed repede, elimin tot ce mi se pare de prisos, las numai ceea ce menține suspansul.

CHIȘINĂU. Acțiunea romanului este plasată în Chișinău, care sunt principalele aspecte prin care orașul unde v-ați născut este ofertant pentru dumneavoastră ca scriitor? Cum l-ați văzut transformându-se și cum vă întâlniți cu orașul la masa de scris, prin ce vă provoacă?

Scriu o proză urbană și mărturisesc că nu-mi place tematica rurală. Dar am în narațiunile mele suficienți țărani citadinizați, ță­rani care se adaptează cu greu la condițiile specifice ale orașului și care îi deranjează pe unii rusofoni. În toate romanele mele ac­țiunea e plasată în Chișinău. Am o relație complicată cu acest oraș în care m-am născut. Pe de o par­te, îmi este drag, este locul care mă cheamă oriunde aș pleca. Eram la New York, la Festivalul Pen World Voices, și acolo, în fieful zgârie-norilor, am simțit la un moment dat că mi-e dor foarte tare de urbea pricăjită de pe malurile Bîcului. Pe de altă parte, Chișinăul m-a dezgustat mai tot timpul. Sunt decepționat de străzile și trotuarele murdare-proas­te, de corupția endemică, de incultura multor concitadini. E adevărat că orașul acesta îți oferă o sumedenie de teme și motive pentru romane, dar să trăiești în capitala RM-ului e greu. Oricând ci­neva te poate brusca sau te poate țepui. Trebuie să fii foarte vigilent. Altminteri în primele mele trei romane am încercat să spun ceva important despre trecutul, prezentul și viitorul Chi­șinăului, am descris, la început, epoca brejnevistă, în care semnele marii prăbușiri erau deja prezente, și am ajuns într-un viitor în care Moldova e invadată de Transnistria. Pot să spun că am văzut cum se transformă Chiși­năul. Îmi amintesc de anii ’70, când se vorbea rusește peste tot și când străzile orașului erau aproa­pe pustii. Acum limba română a ieșit din caverne, iar ambuteiajele sunt uriașe.

TRADUCERI. Sunteți unul dintre autorii ale căror scrieri, încă de la primul roman (Înainte să moară Brejnev, Polirom, 2007), beneficiază de ediții în diverse limbi europene (cehă, engleză, slovacă, franceză, olandeză etc.) sau se află în curs de apariție în alte limbi, precum italiana. Știind cu câtă dificultate pătrund cărțile românești pe piața interna­țională, ce efect au aceste apariții asupra autorului? Ce s-a schimbat pentru dumneavoastră odată cu traducerile cărților pe care le-ați scris? Și apoi, ce înseamnă pentru dumneavoastră să publicați proză în antologii din S.U.A. sau Germania, să fiți invitat în festivaluri literare la New York și Amsterdam?

Traducerile acestea sunt foarte importante pentru mine. Nu sunt Mircea Cărtărescu, nu am zeci de cărți publicate la edituri străine, dar puținele mele traduceri mă stimulează, mă fac mai încrezător. Nu sunt foarte convins că po­veș­tile mele urbane, impregnate de ironie și sarcasm, pot să racoleze mulți admiratori în spațiul românesc. Am impresia că ele sunt gustate mai curând în alte țări. De aceea, mă bucură traducerea romanelor mele în orice limbă. Aș fi foarte fericit, de pildă, dacă aș putea să public un roman în Mongolia. Traducerea îți permite să ai cititori din alte spații și de multe ori acești cititori străini înțeleg mai bine mizele scriiturii tale decât românii/ basarabenii. Deocamdată am cărți publicate în SUA, Irlanda, Franța, Olanda, Cehia, Slovacia, Serbia, Bulgaria. Va urma Italia. Am experiențe diferite. Am avut o primire bună, cu cronici în reviste importante, în Olanda și Franța. Mai rău au funcționat lucrurile în Bulgaria. Cred că Cehia, Olanda și Franța sunt țările în care romanele mele au fost mai vizibile. Profit de ocazie pentru a le mulțumi încă o dată excelenților mei traducători: Jiří Našinec, Alistair Ian Blyth, Florica Courriol, Charlotte van Rooden, Hildegard Buncakova, Vanina Bojikova, Miljurko Vukadinović, Francesco Testa. Într-a­devăr, nu e ușor pentru un scrii­­tor din Republica Moldova să ajungă pe piața internațională, dar mai are sens să scrii dacă nu ți se oferă această șansă?

STAREA LITERATURII. Cum priviți literatura care se scrie în limba română azi, prin raportare la literatura occidentală? Cum ați spune că stăm?

Stăm binișor, avem scriitori tra­duși în multe limbi, dar este loc de mai bine. Cum de la o vreme poezia mă interesează mai puțin, o să spun câte ceva despre proză. Am impresia că de multe ori proza autorilor români nu e suficient de densă, că pe alocuri se transformă în vorbărie, că există cuvinte, fraze, dialoguri și situații superflue, fără miză în economia na­rațiunii. Într-un roman sau nuvelă nu doar povestea contează, ci și ceea ce se vede dincolo de ea. Adică povestea e importantă în măsură în care reușește să configureze o lume, un univers interesant. Aș vrea mai multe romane cu naratori-drone, cu niște naratori exigenți care, urmărind DE SUS acțiunile concomitente ale personajelor, să aleagă doar detaliile care au însemnătate și care contribuie cu adevărat la crearea unei lumi narative distincte. Din acest punct de vedere, un roman foarte bun e Ploile amare de Alexandru Vlad. Ce ne mai lipsește? Păi, dacă spuneți că „nu prea suntem obiș­nuiți în literatura de limbă română cu distopiile“, poate că ar trebui să avem mai multă fantezie…

JURNALISM VS. FICȚIUNE. Cum se împacă, în cazul dumneavoastră, activitatea scriitorului cu aceea a publicistului, criticului literar, comentatorului Europa Liberă? Cum se completează jurnalistul și scriitorul și din ce e construit cotidianul dumneavoastră?

Problema cea mai mare e că oscilarea între jurnalism și ficțiune înseamnă o permanentă schimbare a registrului stilistic. E destul de complicat să sari mereu de la ficțiune la realitate. Pe de altă parte, meseria de jurnalist mă ajută prin faptul că îmi oferă tot soiul de situații bizare pe care le folosesc uneori în na­rațiunile mele. Cotidianul meu ar putea fi considerat destul de searbăd. Petrec mult timp în fața computerului, iar scrisul unui roman înseamnă o lungă viață sedentară și asta nu e prea bine.

SOCIETATE. Clovnul nu este singurul dumneavoastră roman care vine și cu o colecție de mesaje despre societatea basarabeană, în care alegeți să plasați acțiunea. Ce vă intrigă, ce vă preocupă în mod deosebit în privința acestei societăți azi, în toamna anului 2021?

Societatea basarabeană mă cam dezgustă de multă vreme. E dezagregată și nu prea știe ce vrea. Nu există o idee în jurul căreia să se unească oamenii. Aici mereu s-a furat ca-n codru. Traficul de in­fluență e un modus vivendi. Peste moștenirea hidoasă sovietică, pe care unii intelectuali de stânga o tot curăță de zgură, s-a așternut praful degringoladei din anii tranziției interminabile. Acum, după victoria răsunătoare a PAS-ului pro-european, mulți moldoveni așteaptă primenirea. Am și eu niște minuscule speranțe, dar m-a mirat nițel faptul că noua putere a organizat pe 27 august o paradă militară. Avem nevoie de ea? Dacă PAS nu-și va respecta promisiunile și nu va obține rezultate palpabile – iar promisiuni au fost foarte multe –, mă tem că ne vom mai bălăci mulți ani de acum înainte în mocirla corupției și sărăciei. Toate romanele mele au un pronunțat substrat social-politic. Într-o cronică, Marius Miheț spunea că sunt „un specialist in ilustrarea strivirii eului social“. Înclin să-i dau dreptate.

ÎNCEPUT. Cum vă amintiți de anii în care începeați să scrieți literatură, ce era diferit în felul în care abordați scrisul atunci? Cum v-ați trăit începuturile ca scriitor?

Am început să scriu în anii ’90, după ce am absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Bra­șov. Era o perioadă complicată și o duceam cam greu. Eram idealist, naiv. Credeam că literatura poate transforma lumea din jurul meu. Am făcut câțiva ani critică literară, dar la un moment dat mi-am dat seama că vreau să scriu romane. Mulți dintre colegii mei de breaslă erau fani ai literaturii sămănătoriste, patetice, lacrimogene, ai literaturii care face dintr-o floare în câmp un soi de fetiș sau care e centrată pe „drama nea­mului“. Am vrut de la bun început să scriu altfel. Da, suntem marcați de locul în care ne-am născut și de limba în care scriem. E normal, e firesc. Și eu, ca literat, scriu despre orașul în care m-am născut. Dar în același timp cred că pentru un scriitor adevărat sunt lucruri nu mai puțin importante decât apartenența la un neam și la un loc. Și sper că romanele me­le sunt suficient de cosmopolite, că prin temele și motivele alese reușesc să trec dincolo de frontierele Moldove și să interesez un cititor străin. „Drama neamului“ e importantă, fără doar și poate, dar trebuie descrisă cu mult calm (există și drama celuilalt) și nu poate fi redusă la ideea simplistă că tot răul vine din afara spațiului românesc. Cu timpul, mi-am dat seama cât de importantă e atitudinea pe care o are naratorul față de personajele sale. E un element de tehnică narativă care trebuie tratat cu multă seriozitate. Nu doar punctul de vedere contează, ci și tonul cu care vor­bește naratorul.

SCRIITORII. Care sunt scriitorii de care vă simțiți cel mai apropiat ca cititor, la care reveniți, pe care ați vrea să îi reco­man­dați și altora?

Îmi place foarte mult Mario Vargas Llosa pentru poveștile sale interesante și ironia mușcătoare. L-am descoperit în îndepărtatul an 1992 și i-am citit atunci vreo șapte-opt romane dintr-o răsuflare. Îmi place Victor Erofeev pentru descrierea atentă a cotidianului în care agonizează valorile. Și îmi plac clasicii ruși pentru că – deși își ironizează personajele – lasă loc și pentru compasiune. Un autor care m-a impresionat e americanul Robert Penn Warren. Dacă e să mă refer la literatura română, aș remarca un excelent roman al tranziției­ dar, Simion Liftnicul de Petru Cimpoeșu și Ploile amare de Alexandru Vlad. Dacă ar trebui să aleg doar un singur text, acesta ar fi, probabil, romanul Războiul sfârșitului lumii de Vargas Llosa. E un volum de o mare complexitate, considerat de unii cel mai bun roman despre război. De fapt, e un extraordinar text despre eul profund al omului, iar războiul doar potențează anumite vicii-frustrări-reflexe ale oamenilor prinși în malaxorul conflictului.

Galerie foto