Intrebarea (inactuala si cu atit mai provocatoare) e ce cautam la cinema atunci cind nu vrem sa vedem un film anume. Lipsa de ocupatie, gol, plictis – asta ar fi „situatia de cinema”, o stare pre-hipnotica in care intram inainte chiar sa ajungem „intr-un cub intunecat, anonim, indiferent, unde urmeaza sa se produca acest festival de afecte pe care il numim film”. In cubul salii, intunericul e in acelasi timp materie pentru fantasme, dar si culoarea unui erotism difuz (ginditi-va cit de relaxat se asaza corpurile in fotolii, cum se tolanesc, cum se infioara la o atingere straina, cum uita de ele). Si-acum sa ne mutam in sufragerie, la televizorul care, spune Barthes, „ne condamna la Familie” si la un spatiu atit de bine cunoscut, incit e greu sa mai provoace, la lumina lampii, vreun fior.
Ce sa mai vorbim despre filmele vazute pe calculator (piratate sau nu) si despre vazutul care nu mai are nici un farmec, fie numai pentru faptul ca nu ne mai nelinisteste placut apropierea nici unui necunoscut. Barthes mai scrie despre imaginea filmica, o capcana in care cadem bucurosi, cu nasurile lipite de pinza ecranului (se pare ca cinefilii si copiii se asaza in rindurile din fata) si din care nu exista decit doua posibilitati de scapare: spiritul critic si o ciudata dedublare, o fascinatie a distantei despre care il las pe Barthes sa va povesteasca, atunci cind o sa-l cititi. Rubrica de azi a vrut sa va faca sa redescoperiti placerile nebanuite ale unui film la cinema. Daca a reusit, va rog sa-mi spuneti, pe adresa Enticlopediei, si la ce film ati fost.