„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Restul ca problemă a filosofiei, de Alexander Baumgarten, care va apărea în curând în colecția „Plural“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
„Restul“ are mai multe sensuri, iar uimirea se poate naște din relativa lor univocitate.
Astfel, mă pot referi la un „rest“ al prețului plătit, când în schimbul banilor oferiți pe un obiect ceva „rămâne“. Raportul de schimb exact este un comportament care elimină aparent posibilitatea faptului de a rămâne ceva nesupus tranzacției. Restul unui preț nu e al mărfii, ci al nepotrivirii dintre preț și nota bancară. Mai degrabă rest este ceea ce primește cerșetorul, figură marginală și excentrică a societății, specializată în primirea restului și care îi legitimează existența. Splendidă butada lui Matei Călinescu din Viața și opiniile lui Zacharias Lichter, în care societatea perfectă poate funcționa cu hoți și cerșetori, dacă mereu unii iau și alții primesc de la ceilalți.
Apoi, numesc „rest“, sub orice categorie, tot ceea ce nu intră în definiție, în limită sau în măsură (de pildă, sub aspectul timpului, spun că vreau să îmi petrec tot restul vieții în preajma cuiva). Apoi, mă pot referi la resturile unei ființe care nu mai este și pe care le așez în domeniul invizibilului pentru a confirma inexistența ei. Sau, invers, la resturile care îmi invocă o lume sau o ființă dispărută, pe care le păstrez pentru a o putea memora și venera.
Există și o operativitate logică a restului, și anume definirea prin eliminare: dacă un întreg are două părți și doar una are o calitate, rămâne ca a doua să nu o aibă. Acest raționament are structura unei via negativa, deoarece restul rămâne în acest proces de gândire ceva necunoscut despre care totuși se afirmă ceva.
Mi se strecoară în minte încă un sens: restul-amintire, ceea ce recunoaștem că rămâne ca produs al unui eveniment pentru că mintea însăși îl păstrează ca dovadă a participării sale la el, dar și ca măsură sau chiar mărturie a adevărului acestuia. Mai există restul-indiciu: urma animalului din pădure îmi invocă ceea ce nu mai este, dar a trecut pe aici, căruia îi pot reface determinațiile doar după restul lăsat.
Apoi, este restul văzut ca sumă a posibilităților nerealizate, dar puse deoparte „la păstrare“, ca și cum ar fi în afara ființei sau măcar la marginea ei, ilustrate în splendida lume a podurilor cu vechituri, a garajelor și atelierelor unde omul strânge posibilități ruginite, situate sub imperiul principiului (enervant și etern într-un menaj, dar probabil productiv în logica modală) „lasă că nu se știe când va trebui la ceva“. Să notăm faptul că asociem mereu asemenea locuri cu personaje trecute cel puțin în registrul anecdoticului și că spunem despre aceste locuri că ne pot întrece imaginația sau că nici nu ne trece prin minte ceea ce am putea găsi în ele. Este o fină dovadă, de fapt, a credinței noastre în puterea restului de a ne depăși mintea.
Apoi, o mulțime de lucruri puse împreună pot figura ca rezervor de resturi, fără ca ele să fie prin natura lor individuală un rest. Acest sens este înrudit cu cel anterior, dar se deosebește prin faptul că ideea restului apare doar la nivelul colecției, fără să se distribuie indivizilor. De exemplu, e suficient să privesc în sertarul mesei la care scriu acum: multe obiecte mici, aruncate la întâmplare, dar care, luate în parte, au fiecare câte o funcție și nu sunt deloc un rest. Totuși, luate împreună, ele sunt resturi doar pentru că au rămas din experiențe trecute, iar acum stau la granița dintre folosirea posibilă și abandon: cărți de vizită care trimit la oameni pe care nu îi mai identific sau de care nu mă mai leagă nimic, apoi un nasture, un patron de cerneală cu o pată alături, și ea de mult uscată, monede mărunte din călătorii, păstrate că poate mai trebuie vreodată (aici ar trebui să fie și pașaportul meu, dar nu îl mai găsesc nicăieri), pecetea cu numele bunicului meu, medic primar, cu care semna rețetele, o pensetă de timbre pe care mi-a înfipt-o fratele meu în umăr când eram mici, o lupă, un mistreț mic de argint despre care bunica mea spunea că ar fi fost cândva o brichetă, niște șuruburi și cutiuțe fără rost.
Apoi, sunt resturile materiale ale unui produs finit, deșeurile unei fabricații din care, la limită, mai poți face ceva, fiindcă materia o permite, dar nu pentru că ele ar înceta să producă rest la rândul lor într-un sens principial, ci doar prin accident, fiindcă ele sunt în general înlăturate. Așa, marginile trunchiului de brad din care nu se mai pot face scânduri poartă numele de „lăturoaie“.
Dar o categorie specială de rest este cel din farfurie: în diverse coduri de politețe se spune că străinul necinstește casa dacă nu consumă tot ceea ce a primit. În alte coduri de politețe este pe dos. De exemplu, în adunări simandicoase, desigur, dă prost să razi totul (se spune că „mănânci ca prostul“), să mai și ștergi cu miez de pâine ultimele resturi, care de fapt trebuie să rămână pentru că ele confirmă elevația comeseanului, care nu a venit să se îndoape crapulos, ci ca să facă conversație sau orice altceva pe care aici abandonarea restului îl subliniază cu rafinament. Aparent și potrivit acestor coduri, doar neamul prost nu știe să trateze restul.
CARTEA
„Nimic din mintea mea nu îmi arată că trebuie să gândesc restul, ci știu că mă pot înconjura cu tot confortul faptului de a închide ochii și de a nu mă întreba, poate chiar niciodată, răstălmăcind o veche și gravă întrebare a filosofiei: De ce mereu rămâne ceva mai degrabă decât nimic? Dar obișnuința minții mele de a fi înfrântă în elanul ei de a consuma tot ce îi iese în cale o face să resimtă anxios și continuu că mereu rămâne «ceva ce ne scapă». Și chiar aceasta ascunde inevitabil sensul verbului a concepe: a pune alături o formă și un conținut, înlăturând și negând orice rămâne, așa cum scriitorul își poate arunca ciornele sau și le poate preface în obiecte de admirație, dar gazela este obligată cu riscul vieții să mănânce placenta nou-născutului ei. Hai să scriu atunci o carte despre rest.“ (Alexander Baumgarten)