Cum am început să povestesc săptămâna trecută, în vară am ajuns pentru prima oară la Balcic, cu avânt și așteptări de toate felurile, inclusiv cu reverii culturale – doar mergeam pe Coasta de Argint, în acel paradis marin interbelic al scriitorilor și pictorilor români (mai mult bucureșteni, dar tot contează). Urma să vedem miticul castel al reginei Maria și, poate, să simt și eu acel farmec al locului care i-a copleșit atât de tare pe cei ce-l vizitau, încât mulți au hotărât să își construiască acolo vile și case de vacanță.
Și, după cum am zis, șoferul bulgar care ne-a dus din Constanța până în Balcic s-a întrecut în elogii. Ne-a îndemnat – de vreo două ori – să vizităm castelul reginei Maria, „your queen“, și ne-a asigurat că n-o să avem probleme cu limba, fiindcă mulți localnici pot vorbi cu noi direct în română. El, din păcate, nu, dar o să vedem noi. Între timp eu îmi alegeam cu precauție vorbele, mai ales când venea vorba de istoria interbelică a Balcicului (adică a Cadrilaterului), fiindcă voiam să mă feresc de tensiunile ce se iscă de obicei în asemenea situații. Însă bulgarul acela simpatic nu era tensionat deloc: părea încântat că românii ocupaseră o bucată de vreme Balcicul. Părea să considere că a meritat. Ne-a avertizat doar să nu ne așteptăm să vedem peste tot un Balcic românesc interbelic. S-a construit mult acolo în ultima vreme, a zis el. Hoteluri, clădiri înalte. S-a construit mult și s-a dărâmat mult. Ca la noi, m-am gândit eu.
Odată ajunși la hotelul/ pensiunea unde urma să stăm, am început să-mi dau seama câtă acoperire aveau vorbele celui ce ne adusese. Balcicul e un orășel terasat, construit pe dealuri destul de abrupte, așa că spațiile de parcare sunt puține, iar în timpul sezonului turistic sunt suprasolicitate. În parcarea foarte mică a hotelului încăpuseră doar vreo patru mașini, dintre care una avea număr de înmatriculare bulgăresc. Celelalte erau românești: CJ, IS, B. Provinciile române unite în parcarea bulgarilor. Și de ce nu? – fiindcă în clipa următoare am văzut cele patru steaguri ale hotelului care fluturau la stradă, înainte de intrarea în parcare: steagul bulgar, steagul Uniunii Europene, steagul Rusiei și cel al României. Recunosc, m-am simțit ceva mai bine: era un semn de ospitalitate vădită. Pe de altă parte, sugera și care sunt principalele națiuni care asigură afluxul de turiști în zonă – evident, nu Bulgaria și nu Uniunea Europeană în general. Aș zice însă, în ciuda drapelului alb-albastru-roșu care flutura falnic alături de cel românesc, că nici turiștii ruși nu erau prea numeroși în Balcic. Cel puțin eu nu am auzit foarte des limba rusă și, oricum, nu mai des decât româna.
Căci în primele zile, ciulind urechile și enumerând numerele de mașină românești de pe străzi, mi s-a părut că turiștii români reprezintă măcar o treime din populația sezonieră, venită să se prăjească pe litoralul bulgar. Însă spre sfârșit, în ultimele zile petrecute acolo, pe plajă, pe promenadă și pe sub ferestrele noastre aproape că nu auzeam altă limbă decât româna, cel mai adesea cu accent muntenesc-bucureștean, deși nici moldovenii ori ardelenii nu lipseau. Cât despre parcările din fața hotelurilor, terenurile virane împrejmuite cu un gard improvizat și botezate rapid parcări cu plată sau oriunde se mai găsea câte un loc îndeajuns de lat ca să înghesui o mașină, cred că jumătate dintre numerele de înmatriculare erau de București. Abia pe locul al doilea veneau mașinile din Bulgaria și apoi, la mare distanță, restul lumii, cum se zice.
Pare-se că românilor le priește vara în Balcic. Deși nu poți mulțumi niciodată pe toată lumea. Într-o seară, cum stăteam pe balcon și priveam marea, pe aleea de dedesubt a trecut o familie tipică de turiști: mama, tatăl, o bunică și o fată. Și exact atunci îl aud pe tată, un domn tânăr, cu burtă de bere și alură de grataragiu, exclamând cu obidă: „Cum se poate, dom’le, să nu ai nici o kebăbărie în tot Balcicul ăsta?“. Și omul avea dreptate. Era frumos Balcicul, dar kebăbărie nu era.