Cititorii de literatură își amintesc, poate, de romancierul Paul Anghel, socotit – în lumea bună a culturii române – drept reprezentant vârtos al autohtonismului. El a reușit să finalizeze cartea carierei sale, poetic intitulată Zăpezile de-acum un veac, în 12 volume, un fel de Război și pace valah, atât prin subiect, cât și prin stil.
Isprava fiind rară în cultura noastră, plină de proiecte neterminate aidoma celor sub care ne îngroapă diversele partide cu prilejul alegerilor, a fost lăudată de însuși C. Noica, simbolul româneștii „rezistențe prin cultură“, spre dezolarea alumnilor săi, cucernici adepți ai filosofiei universal împrăștiate (chit că opurile dumnealor sunt vajnic împământenite, refuzând replantarea în graiuri străine).
La nici un deceniu după editarea ultimului volum, romanul anghelos (ci nu angelic!) devenise obiect de arhivă beletristică, o curiozitate a istoriei literare, probabil cercetat de vreun student ca temă de licență ori de… felcerat (că doctoratul presupune un subiect mai dificil). Trebuie blamat autorul că interesul publicului s-a deplasat către alte subiecte? E de prețuit mai puțin munca lui de șantier (documentarea, scrisul, lupta cu cenzura ideologică), fiindcă eșecul estetic era palpabil încă de la apariție? Sunt de apreciat „validatorii autorizați de valoare“ (sic!) că au organizat boicotul eficient al operei, pe motiv că prozatorul „nu e de partea noastră, cea bună“? Iată întrebări pentru amatorii de scenarii conspiraționale la modă…
M-am trezit prins și eu în vârtejul unuia, întrebându-mă de ce o solidă trupă rock românească, Scarlet Aura, nu are vizibilitate nici cât o înjghebare de fâțâială difuzată în exces la radio + televiziunea publice, pompând iluzia că va ieși un hit bănos. Nu afirm că Scarlet Aura atinge valoric vârful necucerit al genului heavy-metal. Dar sigur trece mult de mediocritatea altor atâtea încercări nevoiașe de ascensiune. E adevărat, nu cântă în limba română. Dar câte trupe străine cântă românește? S-a văzut (trecutul concertistic al grupului stă mărturie) că Scarlet Aura poate străluci pe aceleași scene cu nume consacrate ale rockului.
Miza cântărilor în engleză tocmai asta e: publicul de pretutindeni, bașca evidența că azi, ca membru al UE, tot românul muncește unde e plătit mai bine. Și dacă orice analfabet funcțional poate culege sparanghel în Occident, de ce să nu poată niște absolvenți de studii superioare să-și valorifice talentul artistic acolo unde acesta e apreciat?
Pentru că realitatea băștinașă pare cusută în brăcinarul ciufut al pizmei mioritice: dacă unul poate, face și prăsește, vecinii și Statul îi dau la cap cu bâta, birocrația și legea impozitului neoficial, renumita șpagă! Sau, ca-n showbiz, nu i se difuzează muzica la posturile publice, fără parandărăt! Căci a trecut vremea când Stratonelu și Magdin promovau gratis atâtea găști supărate, iar festivalurile rock abundau ca întrunirile uteciste de-altă generație!
Ce uită arendașii propășirii oficiale, abonați la buget, e că mediul online oferă multiple posibilități de răspândire, încât e posibil să-ți vezi piesele adulate oriunde pe planetă, plus recoltarea de numerar în cont fără să zâmbești frumos casierului de instituție surdo-mută…
Habar n-am care-i situația la Scarlet Aura. Nu le-am văzut nici un concert, n-am stat la bere cu vreun component. Și nici n-am fantezii erotice cu solista blondă (am destule coșmaruri cu o brunetă)! Genul heavy-metal nu e preferatul meu, dar m-a lovit muzica bine făcută, bine înregistrată și excelent imprimată pe vinil. Și pentru că astea sunt produsele conaționalilor noștri, fie-mi permisă o senzație de cald la sensibilitate, palpând ideea că „se poate“! Vrem o țară ca afară? Uite aici un exemplu: discul Genesis of Time (2021, Silver City Records), care încheie maiestuos o trilogie. Nu știu dacă se va asculta peste 25 de ani. Acum sună și arată perfect.
Un comentariu
Un singur cuvânt..in muzică că în toate exista o mafie, faci parte din ea ești difuzat vândut etc.. dacă nu te descurci singur.