„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Corespondență, vol. I, de N. Steinhardt, ediție îngrijită, studiu introductiv, note, referințe critice și indici de George Ardeleanu, repere biobibliografice de Virgil Bulat, care va apărea în curând în seria de autor „Nicolae Steinhardt“ a Editurii Polirom. Opera integrală N. Steinhardt este publicată în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana“, Rohia.
– Fragment –
Către Charles Gruber
Noiembrie 1938
Poate că m-aș putea obișnui, dragă Grubere, cu ideea că mi-am ratat viața; rămân mereu spectacole, plimbări, cărți, voiaje, zile care trec repede, întâmplări familiare, mi-aș fi vizitat prietenii, asistam la realizări diferite; dar ceea ce nu pot suferi, ceea ce e groaznic și mă apasă e că aparțin unei generații ratate în întregime, e că nu am măcar consolarea de a putea fi spectator, e că nu pot măcar beneficia de reflexul care cade pe cei ce sunt prinși în cursul unor vieți cu întâmplări, e că nu pot fi măcar raisoneurul amabil, unchiul care aduce cadouri, mondenul sau intelectualul pe care-l salvează viața grupului, care se plimbă sau dejunează sau merge la teatru sau la expoziții cu oamenii reali, care se sfătuiesc cu el. M-am plimbat cu Irina Șauft înspre seară pe rue de Rivoli, pe piața Concordiei, pe Boissy d’Anglas; am luat ciocolată la Rumpelmayer și am privit manechinele și apoi am ieșit pe bulevardele luminate (la Luvru luminile pe la patru jumătate se estompau în ceața ușoară); și am avut această senzație a unei generații ratate, a unei lumi care nu mai face nimic – și asta nu pot răbda. […]
De ce sunt împotriva neoclasicismului și a neotradiționalismului? Pentru că susțin o prostie pură, revenirea la tipare vechi. E datoria artistului să spună ceva nou, clasicii așa au făcut, au luat formele, dar și-au spus cuvântul lor nou, foarte nou; da, să revenim la reguli, fără de care e evident, e elementar că nu se poate, da, să continuăm tradiția (altfel nu poți face ceva nou, căci dacă nu-ți reamintești ceea ce s-a făcut deja, riscul nu e să faci ceva prea nou, ci să repeți o vechitură) punând în cadrul normal și ordonat o idee nouă, nu putem doar repeta, e searbăd și e mort, să avem grijă ca ideea să fie cu adevărat nouă, adică – ascultă cu atenție – să fie cu adevărat întemeiată pe tradiție, să țină seama de ea, numai atunci o idee poate fi nouă, când rezultă din șirul judecăților precedente, altfel cade din păcate în erori străvechi. […] Vai de mine, trăiesc în epoca indiferenței și a plictiselii, cele două plăgi ale veacului meu, ba văd piesa lui Moravia a cărei temă e indiferența, ba aud la Arts în piesa lui Čapek că lumea noastră e lumea plictiselii, așa e, de-aia am vrut eu să scriu un roman care să se cheme Anii de Plictiseală, tare mi-e teamă că toate romanele pe care le-aș putea scrie ar trebui să aibă ca motiv plictiseala, ei, asta mă înăbușă, ăsta e rezultatul pacifismului și al predicilor, nu e revoluție (nici pe departe), e aperitivismul, plictiseala, indiferența, neintervenționismul. Ba am o poftă să intervin nemaipomenită, ce frumos lucru, mă, ar putea fi terasa Trocaderoului înspre seară, știi că Turnul Eiffel e tare frumos, am râs de el pe nedrept, mie-mi place, e armonios și nu e prea mare, și terasa Trocaderoului e melancolică și întinsă și vastă și în fața ei se întinde Parisul și lumea, în fiecare duminică după-masă mă duc s-o văd, dar alăturea e Salonul 1938 care e fad, nu mai e nici conservator, nici revoluționar, Dra Maurois se laudă că nu e tip de fată 24, nici tip de gâsculiță, rahat, asta nu e sinteză, ci indiferență.
Matisse face armonie din maron și gri, din albastru și verde, ca Richard Strauss care scoate efecte din (d. ex.) contrabas și fagot sau violoncel și fagot. Să fie toamna care înaintează sau toate cauzele [pe] care le știi, senzația morții e iar aproape de mine, orice ar merge, dar golul luminii nu. Moartea e și ea, Grubere, în viață, în plictiseala aceasta ea se pierde, de ce oare sufăr de boala aceasta incurabilă și sfâșietoare care e dragostea de viață? […] D-aia zic eu că Suarès greșește când asimilează sportul cu războiul, căci sportul e un curaj indiferent, care n-are țel moral, sari cu prăjina și apoi e gata, e ca în Giraudoux, pe când la război stai și te frămânți și-ți faci curaj (aici e totul) și pe urmă mori repede în cinci minute, fără antrenare, e tocmai pe dos ca dincolo. Nu vezi că la sport ai nevoie de un antrenor, ai și la război, dar e ascuns, e conștiința morală și puterea de sacrificiu pentru un ideal. Bravo lui Čapek, a scris o piesă slabă, ba chiar prostuță, și, de, două acte și jumătate e tare obiectiv, dar la sfârșit tot recunoaște și el asta. Grubere, tu simți vreodată ce lucru delicios e viața, tu simți că înnebunești în fața unei șosele bine asfaltate, cu lămpi pe margini, când nu s-a întunecat și totuși lampadarele sunt aprinse, tu simți că-ți vine să dansezi pe Bulevardul Capucinelor când afli că Irina Șauft a locuit în Hampstead în casa unui general al cărui fiu era comunist, te-apucă și pe tine nebunia asta din senin? Ar trebui, Grubere, să fiu așa nenorocit și trist și liniștit și nu pot, tot mă apucă, tot încep să palpit ca prostu’ din senin, că fluieră un tren, că merg, că-mi aduc aminte, că-mi clădesc în imaginație. Dar singur e greu, îmi trebuie și suflul veacului, car cu mine poza din Frank și Marjorie și sufăr, chem și nu răspunde nimic, dar e, dragostea aceasta nebună pentru lume și viață, dragostea aceasta generală, entuziasmul acesta atât de puternic devine uneori suficient, totul pare neînsemnat, rămâne doar el ca o atitudine.
Al tău,
Nicu
AUTORUL
Steinhardt se naște la București pe 29 iulie 1912. Își face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret”. Își ia bacalaureatul în 1929 și frecventează cenaclul „Sburătorul”, iar în 1932 își ia licența în Drept. În 1934 începe să colaboreze la „Revista burgheză“ și publică sub pseudonimul Antisthius volumul parodic În genul… tinerilor. Își ia doctoratul în Drept în 1936. În 1935 și 1937 publică împreună cu Emanuel Neuman studiile Essai sur une conception catholique du Judaïsme și Illusions et réalités juives. Colaborează la „Libertatea“ și la „Revista Fundațiilor Regale“. După război, publică pentru scurtă vreme în „Universul literar“, „Victoria“, „Tribuna poporului“ și, din nou, „Revista Fundațiilor Regale“. Refuză să colaboreze cu noul regim. În 1960 este anchetat, apoi condamnat în „lotul Noica-Pillat” la 12 ani de muncă silnică. Trece prin închisorile Jilava (unde este botezat de părintele Mina Dobzeu), Gherla și Aiud. Eliberat în august 1964, va reveni după câțiva ani în lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. În 1972 termină prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publică volume de eseuri și de critică foarte bine primite, deși unele sunt puternic cenzurate. Monah din 1980, rămâne activ pe terenul eseisticii și al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.
CARTEA
Ultimele două volume din Integrala N. Steinhardt cuprind corespondența acestuia, inclusiv mai multe scrisori inedite descoperite în dosarul de urmărire informativă a monahului de la Rohia. Alături de corespondența interceptată este inclusă și corespondența „liberă” a lui Steinhardt către prieteni, nume de referință ale culturii române, ca Alexandru Ciorănescu, Constantin Noica, Emil Cioran, Perpessicius, George Tomaziu, Dumitru Stăniloae sau Ileana Mălăncioiu, către reprezentanți ai Bisericii (IPS Antonie Plămădeală, IPS Justinian Chira, IPS Iustin Hodea Sigheteanul), dar și către redacțiile unor reviste sau edituri cărora le propunea spre publicare texte proprii.