O statuie a Fecioarei Maria, azi în Liège, sculptată în lemn pe la anul 1000, a fost inițial pictată în negru, repictată în albastru în secolul 13, apoi aurită baroc în secolul 17 și înveșmântată în alb în secolul 19. E unul din sutele de exemple pe baza cărora Michel Pastoureau discută istoria culorilor în cărțile lui, începând cu Bleu. Histoire d’une couleur, Seuil, 2000, urmată, în același format, de Noir, 2008, Vert, 2013, Rouge, 2016, și Jaune, 2019.
Tema – practica socială a culorii în Europa din preistorie până în secolul trecut – îl nedumerește pe cititorul de cărți de istorie de la noi, dar mai ales pe autorul de cărți de istorie. Asta deoarece e o temă pentru care trebuie să răscolești în cultură în neștire, fără să ai deja 10 sau 100 de cărți pe exact același subiect la care să nu trebuiască decât să adaugi 1% culoare proprie. Pastoureau se vede deci în situația să ia lucrurile pe cont propriu: tehnologiile culorii, mitologia și fiziologia lor, heraldică, iconografie, țoale și așa mai departe, totul pentru a dovedi ca nu există un înțeles universal al cutărei culori, ci doar o construcție subiectivă a ei după coduri culturale în mișcare istorică.
Pentru cartea despre albastru, prima din serie, a fost probabil nevoie de cel mai mult curaj. Într-un fel ea e și cea mai spectaculoasă pentru că spune povestea, dintotdeauna atrăgătoare, a celui oropsit care, în final, învinge. Pictura paleolitică nu cunoaște albastrul deloc. Grecii și romani îl folosesc ici-colo mai ales ca fundal, pe friza Parthenonului sau în frescele de la Pompei. În general, în antichitate, albastrul era o culoare a barbarilor, paleta pictorilor celor mai buni trebuia să constea din alb, negru, galben și roșu, iar ochii albaștri erau văzuți ca un fenomen aproape patologic.
De altfel, în Occident, constată Pastoureau, albastrul nu are multă vreme „practic nici un rol în viața socială, practica religioasă sau creația artistică“. De la curtea carolingiană, albastrul, atât cât se mai păstra în cea merovingiană ca o relicvă a preferințelor celto-germanice, e complet izgonit. Marea schimbare vine abia în secolul 12, când apar vitraliile albastre (precedate poate de apariția albastrului în anluminuri creștine în secolul anterior), și când, esențial, el devine culoarea principală asociată cu reprezentările Fecioarei Maria. Meritul pentru asta îi revine abatelui Suger, cel care regândește decorația catedralei de la Saint-Denis. Pastoureau discută conflictul între „cromofili“ (exuberantul Suger – culoarea e lumină divină) și „cromofobi“ (sobrul Bernard de Clairvaux – culoarea e materie înșelătoare, cu etimologia latinească de partea lui, color fiind înrudit cu celare, a ascunde). Este ora astrală în care albastrul face saltul de la o culoare de mâna a doua la viitoarea culoare favorită a lumii, indirect responsabil și pentru culoarea albastră a blugilor (o discuție sociologică a cărora încheie volumul).
Cei care fac istorie economică vor fi interesați de războaiele între drobușor și roibă, legate, firește, de cele două mari industrii de vopsitorie – din prima plantă, Isatis tinctoria, se extrăgea vopsea albastră, din a doua, Rubia tinctorum, vopsea roșie. Aflăm de aici amănuntul că în Turingia negustorii de vopsea roșie cer sticlarilor să facă drăcușori de culoare albastră în vitralii ca discrediteze culoarea rivală, iar în Magdeburg, capitala pieței de roibă pentru Germania și țările slave, iadul e pictat în albastru cu aceeași intenție, de a lovi în concurență.
În fine, cu o asemenea temă ingrată, istoricul se vede nevoit să facă săpături și în literatură. Pastoureau studiază haina albastră cu vestă galbenă a lui Werther – cele purtate când dansase prima oară cu Lotte –, costum protoromantic care lansează o adevărată modă în Germania. Evident, ai zis albastru în literatură, ai zis Novalis, cu floarea lui. Pe scurt, într-un asemenea volum trebuie să analizezi, competent, tot, de la textilele neolitice vopsite cu indigo la pachetul de Gauloises. Nu e de mirare că preferăm să facem istorie pe feliuțe tradiționale, în care ne închidem ca într-o fortăreață din care nu ieșim oricât ne-ar asedia schimbarea de paradigmă.
Pastoureau are desigur dreptate că albastrul și celelalte culori își schimbă înțelesul de la o societate la alta. Aș zice însă că cei care văd lucrurile altfel nu sunt doar reprezentanții „psihologiei pop pseudoezoterice“, cu care se luptă el în mod explicit. Artiști din toate timpurile au văzut în culori un dat estetic imuabil.
În Spiritualul în artă, Kandinsky le discută pe rând fără nici o umbră de ezitare metodologică. Poate fi iertat dat fiind că, pentru albastru, folosește această neașteptată: „albastrul deschis seamănă cu un flaut, iar albastrul închis cu un violoncel; pe măsură ce se adâncește, seamănă tot mai mult cu minunatele sunete ale contrabasului; în forma cea mai adâncă și solemnă, sunetul albastrului este comparabil cu cel al orgii“.