În cele zece-unsprezece zile petrecute în Balcic, cel mai mult mi-au plăcut – în afară de Balcicul propriu-zis – balcichenii… balcicarii… în fine, localnicii.
Mi-au plăcut și, în mare măsură, m-au impresionat. Destui dintre ei știau cât de cât limba engleză, cum e și normal într-un oraș turistic contemporan. Nu chiar atât de mulți câți mă așteptam și nici atât de bine, dar parcă mai mulți și mai bine ca în Croația (de exemplu). Îmi amintesc că m-a impresionat un chelner tânăr de la un local micuț și izolat, undeva spre marginea orașului, care avea un accent britanic foarte perceptibil și vorbea – mi s-a părut mie – impecabil, timp în care ne servea cu gesturi de restaurant de lux, ocolindu-ne cu grijă, servindu-ne doar pe o singură parte și cu maximum de discreție. Era limpede că făcuse undeva o școală bună de turism hotelier (și de engleză) și, oricum, surclasa de departe orice șef de sală văzut vreodată la noi.
Însă am remarcat repede că, mai degrabă decât engleza, cei din Balcic știau româna. Era logic, m-am gândit imediat: de vreme ce aveau an de an atât de mulți turiști români, desigur că s-au străduit să învețe româna. Asta înseamnă să fii bun negustor, indiferent de serviciile pe care le oferi: să ți-l apropii pe clientul potențial prin ceva ce-i este familiar. Am întâlnit aceeași abordare o dată, în bazarul din Istanbul, unde mai toți negustorii țineau să afle din ce țară vin și, imediat ce aflau, trânteau câteva cuvinte în română: „O, țară frumos, bună ziua, ce mai faceț?“ – asta dacă nu răbufneau entuziaști „Romania, Hagi, Galatasaray!“. Însă bulgarii din Balcic înțelegeau și adesea vorbeau cu fraze întregi, dialogau și explicau – mai stâlcit, mai căutându-și cuvintele, dar eficient – și nu cred să mai existe vreun litoral european unde să găsești atât de mulți vorbitori de română. Evident, cu excepția litoralului românesc, unde de altfel funcționează aceeași regulă: de vreme ce turiștii sunt în copleșitoarea lor majoritate români, angajații restaurantelor și hotelurilor de la noi au învățat cât mai bine limba română și mai puțin engleza sau alte limbi străine.
În fața unui local faimos din preajma intrării la castelul reginei Maria, restaurantul Ariciul, stătea un tânăr rezemat de un butoi care ne invita, cu un discurs bine exersat și într-o română extrem de curgătoare, să ne oprim și să savurăm bunătățile pe care le ofereau acolo. Ne-am oprit și am savurat ceva, iar Alina mi-a șoptit: „Ăsta totuși e român, vorbește prea bine limba“. Într-adevăr, o vorbea grozav de bine, chiar cu un ușor accent muntenesc. Doar că în clipa următoare tânărul a prins din zbor câteva cuvinte în bulgară ale unui cuplu care trecea prin fața lui și a început să turuie la fel de dezinvolt în limba acestora. M-a cuprins cheful să-l văd pus la încercare în fața vreunui neamț sau englez, dar n-am avut ocazia: în ciuda a ceea ce se spune despre investițiile germane în zonă, la Balcic n-am văzut (sau auzit) decât unul sau doi nemți și multă engleză vorbită cu accent est-european.
La o casă de schimb valutar din incinta unui hotel, unde ne obișnuiserăm să mergem să cumpărăm leva bulgărești, stătea o doamnă mai spre vârsta a treia, cu o figură de funcționară blajină. Degeaba m-am adresat eu în engleză, fiindcă mi-a răspuns din spatele ghișeului direct în română și cu un zâmbet din acela firesc, neamerican: „Sunteți din România? Cât vreți să schimbați?“. După vreo două-trei vizite acolo, deja schimbam scurte impresii și mici complimente, iar când a văzut că aveam doi copii după noi, a ținut să iasă la ei și să le ofere ceva. A lăsat pur și simplu ușa casei de schimb deschisă și a venit până în pragul hotelului ca să le dea câte o punguță cu bomboane de ciocolată. Noi am insistat că nu e nevoie, nu e cazul, nu trebuie (și nici nu trebuia, copiii din ziua de azi ajung să mănânce într-o vacanță mai multe dulciuri decât mâncam noi odinioară într-un an întreg), dar n-am avut încotro: darurile nu se refuză. Suntem balcanici, știm asta.
Sigur, nu peste tot a fost la fel, nu peste tot bulgarii vorbeau românește de se băteau turcii la gura lor, dar asta a fost impresia de ansamblu: că Balcicul e o stațiune aproape românească, una cum n-ar fi rău să fie și cele din România.