Când le-am ascultat prima dată un album întreg, fără să fi auzit mai înainte nici măcar o piesă, englezii uniți sub numele esoteric, misterios și oarecum înfricoșător Ozric Tentacles activau de aproape două decenii.
Era prin 1999, pierdeam nopțile învățând Windows și-alte programe de PC, iar CD-urile inscriptibile se insinuau implacabil în viața noastră, cu delicatețea virusului aducător de fericire perpetuă, nu transmițător de moarte chinuită, precum ăsta din prezent. Un CD astfel manufacturat mi-a fost împrumutat o zi. N-aveam cu ce să-l recopiez digital, așa că l-am înregistrat analog pe-o casetă jerpelită, tip HP60. Vă puteți imagina ce sunet strepezit mi-a rănit urechile, în cele vreo două-trei încercări de „audiție hihi“ (nu HiFi!), utilizând un deck cu cap GX descentrat (cum am aflat ulterior, după ce l-am vândut unui expert amator). Bafta mea negativă s-a prelungit vreo doi ani, până când am ajuns la comoara din munți a lui VioMor, de unde – la insistențele lui generoase – mi-am ales și-am copiat (se spunea ars) trei albume, stranii prin atmosfera muzicală, parcă din altă lume. Le am și azi, măcar că le ascult rar, fiindcă e mai lesne să clicuiesc interfața unui display decât să bag la învârtit o bucată de policarbonat cu pitch-uri turtite în grabă.
Arondată zonei stilistice pretențios numite în publicațiile de gen „rock spațial“, Ozric Tentacles a reușit să combine sonoritățile tipice de psihedelic-progresiv, consacrate în anii 1970, și ritmica persuasiv-lascivă, dulceața erei disco, ducând sunetul propriu spre necesitățile dansante ale publicului din anii 1990, dependent de distracții, festivaluri în aer liber, substanțe energizante, amor nonconformist etc. Și asta fără să încetinească ori să subțieze dinamica jazzului, din care evident se nutrește.
Piesele OT sunt clădite pe secția ritmică, bas-tobe, despre care puțini știu sau cred că este reală, adică înregistrată cu instrumente adevărate, nu mimată sintetic, așa cum procedează cohorte de „progresivi“. Chitara electrică adaugă solouri fastuoase ce îngustează căile respiratorii ale fanilor prog, extaziindu-i (cu sau fără lichide brun-aurii din fiole paralelipipedice). Inserții de instrumente exotice, captate cu microfonul, nu software, colorează și condimentează hrana gurmanzilor de pretutindeni. Totul vine asezonat cu texturi eterice de claviaturi bine temperate, spre deliciul esteților cuibăriți în apartamente Hi-Tech, mai sus de etajul 2. Poate și al șeicilor leneviți la răcoarea havuzelor, la fel de răsfățate tehnologic. Pentru că, spațială sau ba, muzica Ozric Tentacles este o mixtură cu nenumărate inflexiuni populare, nelipsită de tânguirile muzicanților arabi, așa cum le știm din vulgata culturii occidentale. Să-i spunem pe scurt muzică de fuziune, e calea simplă și sigură de-a înlătura pălăvrăgeala esteticoidă. Place sau nu? Aici ar fi de buchisit anahoretic…
Fără nici o ezitare, afirm că îmi place. O întâmplare nefericită m-a împiedicat să ajung la concertul de acum câțiva ani, pe care Ed Wynne și familia sa (istoria trupei vă este accesibilă, n-o mai prăjesc aici) l-au ținut în București. Regretul meu s-a umflat când am auzit că aveau la vânzare discuri, iar mie îmi lipseau destule (am cumpărat câteva între timp). Totuși, dacă judec fără impulsuri maniaco-agresive (sau depresive?), prezența în sala unde promotorul i-a înghesuit pe britanici nu mi-ar fi adus vreo revelație de natură să zguduie existența. Muzica Ozric Tentacles se pretează destul de bine manifestărilor populare de entuziasm, dar mai abitir levitației solitare, în zile de aspră amărăciune sau nopți de călătorii fantaste prin spații interstelare (surprinse, bunăoară, de telescopul Hubble)…
Astfel sună noul album OT – Space for the Earth (KScope, 2020, 2021). Ediția de anul trecut a fost îmbogățită și reeditată acum, ca bonus pentru turneul anunțat în Marea Britanie. Poate revin la București. Poate o să-i văd…