Pandemia cu noul Coronavirus a modificat totul, de la rutinele zilnice la urările pe care ni le facem unii altora. În acest trend, s-a schimbat și parte din urările care au însoțit cea de-a 14-a ediție a Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, îmbogățind gama cu o serie generată de noul context sanitar. „Baftă“, „succes“, „noroc“, foile de trifoi virtuale au fost completate de „restricții ușoare“, „să puteți duce festivalul până la capăt“, „incidență minimă“ etc. Perfect adecvate!
Bilete de avion cumpărate în ultima clipă, ochii cât cepele orientați pe statisticile epidemiologice, pe hățișul HG-urilor (hotărâri de guvern), care ba închid, ba (re)deschid, de nu mai înțelegi și nu mai știi ce poți să faci de azi pe mâine, ce trebuie să controlezi la intrare au completat vertijul acestor zile extrem de pline.
Din fericire, n-a fost nevoie de modificări radicale, doar mici ajustări operate din mers. De genul mutării concertului lui Alex Ștefănescu, Insta Stories of My Life din clubul Underground. Peste noapte, întrucât Iașul a depășit incidența de șase noi îmbolnăviri la mia de locuitori, activitățile din cafenele, baruri, cluburi au fost interzise printr-o decizie a Comitetului Județean pentru Situații de Urgență. M-am dat peste cap să găsesc în numai câteva ore un spațiu alternativ și, finalmente, totul a fost bine.
Ca-ntr-o piesă de teatru
Despre George Roșu am mai scris, anunțând Jurnalul desenat/ colorat pe care îl ține între 1-10 octombrie la Festivalul pe care îl curatoriez, focus „artă și tehnologie“. Jurnal care, volens, nolens, a devenit un jurnal în imagini al întregului oraș. L-am cunoscut întâi online (așa e acuma, remote), iar în fizic abia zilele trecute, când a ajuns la Iași, în prima zi a FITPTI.
După ce m-a întrebat în mod repetat dacă dau drumul la eveniment (o curiozitate recurentă, cea mai frecventă a momentului), s-a suit în tren la vagon de dormit (și-a luat doar bilet de venit, că nu știam ce și cum decide guvernul în privința teatrelor, dar se va întoarce la Cluj, că mai are o țâră de lucru și pe acolo) și a ajuns întreg și nevătămat. Ne-am intersectat întâmplător pe stradă, fix ca-n filme, pardon, ca-ntr-o piesă de teatru.
Viața are extrem de multă teatralitate, dacă știm s-o căutăm: eu eram pe o parte a unui carosabil relativ puțin circulat, el pe celălalt trotuar, eu mergeam spre teatru, el pleca de la Luceafărul; io mai gătită puțin, că era ziua inaugurală, smart casual, aș zice; el cu un hoody și mască neagră. Și-l văd deodată că traversează strada alergând și spunând „bună ziua“. Io iuțesc pasul, iau o postură defensivă, dar pregătită să reacționez, îl ascult, e bizar, însă nu pare țicnit complet. „Pot să vă ajut?“, mai zice și întinde mâna către sacoșa FITPTI de la purtător, cu hârțoage și ceva de-ale gurii, că zilele de festival depășesc standardul obișnuit de 24 de ore.
Procesez rapid informațiile, nu chiar ca inteligența artificială din focus, dar pe baza aceluiași tip de conexiuni în rețele neuronale (m-am antrenat la eyes recognition de când cu pandemia și măștile pe față, vocea o mai auzisem la telefon), îmi dau seama cine e și izbucnesc în râs. George râdea demult pe sub mască văzându-mi reacțiile. Când am ajuns la teatru, ne-am apucat de treaba, el pe telefon și tabletă, eu pe telefon și desktop.
Atât de multe satisfacții în seara fiecărei reprezentații
Când e vorba de artele spectacolului, e vorba de multă emoție. Și FITPTI nu doar o găzduiește pe cea generată de imaginația artiștilor, plasată în spectacol și transferată publicului, ci o și creează.
Hazardul a făcut ca în cele zece zile de festival să fie câteva aniversări speciale. Marius Manole, de exemplu, care a jucat în spectacolul Consimțământ realizat de Radu Afrim la Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sf. Gheorghe, avea ziua de naștere. După 20 de ani, cum zicea pe o rețea de socializare, și-a celebrat-o în orașul de baștină. Mi-am amintit de anii din urmă, când Manolito/ Manolo, cum îl alintă unii dintre colegii de breaslă, era nelipsit de la manifestările teatrale. A debutat în actorie când era copil, în filmul despre Ion Creangă, Un bulgăre de humă, făcând figurație într-un grup de țânci care apărea pe peliculă, adică a fost foarte hotărât să facă această profesiune complicată. Dar care oferă atât de multe satisfacții în seara fiecărei reprezentații, și de o parte și de cealaltă a celui de-al patrulea perete. Cel invizibil, care separă scena de sala unde stau spectatorii și savurează iluzia teatrală.
Dieter Lohr a venit la Iași de la Universitatea din Regensburg, pentru a ține un workshop și a participa la Centenarul Dürrenmatt, un alt eveniment în exclusivitate națională din FITPTI, organizat în parteneriat cu Ambasada Elveției, Swiss Fund, Catedra de Germanistică a Universității „Alexandru Ioan Cuza“, Centrul „Friedrich Dürrenmatt“ din Neuchâtel, Fundaţia Charlotte Kerr Dürrenmatt, DAAD. Lohr e scriitor, autor de piese de teatru, producător și profesor. A aterizat la Iași, trebuia să fie așteptat de operatorul de transferuri, care să-l ia și să-l ducă la hotel. Așa cum facem cu toți invitații. Sună telefonul, e un prieten aflat întâmplător la terminalul sosiri. Îmi zice că unul dintre invitații Festivalului a sosit, dar nu îl aștepta nimeni. Vorbesc cu Lohr, îl asigur că mașina de transfer e acolo, și chiar era. Doar că șoferul luase din greșeală cartonul cu numele altei companii, pe care o dusese la hotel cu o zi înainte. Până la urmă, totul e bine când se termină cu bine.