E dimineață în Morges, pe malul Lacului Geneva. În biroul lui înțesat cu sute de cărți, scriitorul Ion Vianu așteaptă apelul pe Skype în spatele ecranului de computer. La 87 de ani, fiul marelui estetician Tudor Vianu mă întâmpină cu curiozitate și bunăvoință, dar și cu ascuțimea inteligenței, cu așezarea celui care a văzut multe la viața lui și cu limpezimea celui care le-a înțeles. De vorbă cu autorul multipremiatului Amor intellectualis, unul din ultimii descendenți ai unei aristocrații veritabile, care și-a dedicat viața medicinii, doar pentru a se întoarce în cele din urmă la scris.
A-ți povesti viața e un act ordonator. Cu atât mai mult, cred, pentru un scriitor sau pentru cineva căruia psihanaliza nu-i e străină. Domnule Vianu, care e prima dvs. amintire?
Cea mai veche amintire a mea e o amintire despre moarte. Aveam doi ani, iar tatăl meu s-a aplecat spre mine și mi-a spus, cu tonul cu care vorbești unui copil: „Uite, el e Alecu!“. La scurt timp, Alecu, fratele tatălui meu, a murit de o septicemie. Iar eu, fără să știu nimic, mi-am amintit odată și am întrebat: „Unde e Alecu?“. Tata nu a fost în stare să spună nimic. Mama a răspuns cu un ton înăbușit: „Alecu a murit“. Am intrat deci în această viață cu o întâmplare legată de moarte, de descoperirea limitelor. Mai târziu, i-am spus mamei: „Dacă toți oamenii mor, înseamnă că și eu voi muri“. Dar ea mi-a dat foarte multă încredere: „Dragul meu, asta e așa de departe, că e ca și cum n-ar fi“. Mi-a deschis o perspectivă a unei „finitudini infinite“. Astăzi, la 88 de ani, nu mă mai simt deloc în aceeași situație.
Ce se așază diferit în dvs. la vârsta asta?
Există un punct, un moment în care simți că ai făcut toate experiențele posibile, turul complet al existenței. Ce s-a așezat diferit în mine este sentimentul acesta că am parcurs esențialul, că sunt 100% disponibil să părăsesc această viață. Dar gândul ăsta nu e nici pe departe apăsător. Cu excepția unor suferințe fizice, îmi oferă mai degrabă seninătate și un mare interes pentru spectacolul lumii. E o disponibilitate între a trăi și a nu mai trăi. Mă interesează tot ce se petrece, dar îmi dau seama că lucrurile vor continua să existe și fără mine.
Simțiți mai multă libertate sau mai multă teamă la vârsta asta?
Teama am înfrânt-o cu trecerea timpului. Deși nu pot spune ce se va întâmpla în momentul în care moartea va bate la ușă. Sunt foarte multe perechi de soți care nu vorbesc de eventualitatea morții niciodată, ca și cum pentru ei n-ar exista. Ca și cum ar fi ceva indiscret. Soția mea și cu mine nu facem parte dintre ei. Să privești moartea în ochi o dezbracă de multe puteri. Dar asta presupune o anumită gimnastică metafizică. Mă găsesc în situația în care sunt unul dintre cei mai bătrâni oameni pe care i-am cunoscut. Pe vremea mea, oamenii nu trăiau atât. În orice caz, faptul că moartea e o valoare e una din puținele certitudini pe care le-am dobândit până la vârsta aceasta.
La ce vă gândiți când spuneți asta?
Să ne închipuim că nu am muri niciodată. E o certitudine că o asemenea eventualitate ne-ar arunca în disperare, într-o angoasă cumplită a multiplelor și infinitelor posibilități. În infinit nu poți construi nimic. Ai nevoie de limite ca să te poți desăvârși. Doar finitudinea vieții creează condițiile ca noi să ne autodepășim.
Citiți continuarea interviului pe www.divanulimaginar.ro.