„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Cuțitul japonez, de Răzvan Petrescu, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment din Pastorala –
Sfidând dogma creștină,
ei spun că
omul a fost creat de
rândunică.
Manuel Scorza
M-au recrutat în primul an de facultate, deși adevărul e că m-am oferit voluntar, omul căruia i-am vorbit chiar din pragul ușii cu patimă, fiind convins că avea cel mai mare grad, era paznicul, m-a ajutat faptul că aveam părul lung. Peste o lună am fost chemat de un căpitan ras în cap și, fără o vorbă, mi-a întins un chestionar, trebuia să răspund numai cu da sau nu, am răspuns cu da la toate întrebările și el m-a privit cu bunăvoință prin lornion, apoi mi-a întins legitimația care-mi dădea dreptul să intru în poligon, n-aveam voie să pun mâna pe armă, dar spectacolul era magnific, toți nimereau numai în inimă, aveau un singur manechin care rămăsese fără inimă și mi l-au dat mie când am absolvit facultatea al zecelea pe țară din cinci mii de oameni și mi s-a spus ce post să aleg, un cătun cu două mii de locuitori fără electricitate, loc de legendă situat exact în centrul țării, în bilețelul secret scria că aici se născuse veșnicia și trebuia să aflu când și cu ce scop.
Am ajuns într-o vineri pe-o ploaie măruntă, autobuzul începuse să scârțâie și să trosnească de cât mersese din orașul capitală de județ pe-un drum căruia-i sărise de mult asfaltul, așa că fusese pavat cu pietre de mărimi inegale smulse din munte, unele foarte mari, altele foarte mici, când am coborât în mijlocul satului m-au întâmpinat primarul și o pisică slabă, cu urechi lungi, poate era un jder și m-am bucurat, de copil voisem să mă joc cu un jder, nu m-a lăsat primarul să-l mângâi căci imediat mi-a pus în brațe un uriaș buchet de flori-de-colț pe care le strânseseră sătenii, și-atunci mi-am înțeles cu adevărat vocația, am ridicat mâinile spre cer și am rostit o rugăciune spre uimirea persoanei de primă mărime și strălucire din sat, cu bască, apoi am fost cazat în casa dărâmată a unui bătrân care trăgea să moară și n-avea geamuri la ferestre. Stropii de ploaie formaseră mici băltoace sugestive pe dușumeaua putredă, noroc că nu exista covor, în dreapta am văzut o masă cu trei picioare, modernă, în stânga un pat de fier c-un dulăpior pentru medicamente deasupra, manechinul l-am așezat după ușă, hainele într-un colț, m-am culcat îmbrăcat și-am visat locul de legendă situat în centrul țării. Jderul îmi adulmeca mâinile reci.
Dispensarul era de fapt un simplu punct sanitar vizavi de cârciumă, asta fiind mult mai mare. Toată ziua priveam cum intrau sătenii acolo și nu mai ieșeau, aveți un aer melancolic, mi-a spus femeia de serviciu după o lună, Tuța, foarte atrăgătoare, grasă, scundă, cu niște frumoși ochi gri sașii, îmi aducea cartofi fierți la prânz, uneori și conopidă, ba chiar s-a oferit să-mi fie pacientă dacă tot n-aveam bolnavi, nu venea nimeni nu fiindcă n-ar fi avut încredere în mine, ci pentru că toți erau fie sănătoși, fie retardați, fie plecaseră-n altă țară, așa c-am trecut-o în registru. Într-o sâmbătă m-am gândit că trebuie să fac rost de lemne, venea iarna, Robert (primarul) m-a pus în legătură cu țiganii care le furau din pădurea imensă și-am luat de la ei o căruță plină contra tensiometrului cu mercur. Tuța m-a ajutat să le sparg, le-am stivuit pe hol și ne-am admirat munca toată noaptea, ziua următoare eram atât de slăbit încât nu m-am putut duce la serviciu.
Cum fusesem instruit să-mi fac prieteni încă din primul an al celei de-a doua facultăți urmate-n paralel cu Medicina, primul a fost popa Flavius, m-am dus la el pentru că moșul care trăgea să moară mi-a șoptit că-l auzise pe preot tușind, nu m-am întrebat cum de-l auzise dacă stătea toată ziua-n pat și-am ajuns la casa mică lipită de biserică, cu grădină și doi nuci, am intrat, ușa era deschisă și Flavius m-a întâmpinat râzând, m-a strâns în brațe și m-a îndemnat să mă așez pe fotoliul căptușit cu catifea roșie din mijlocul sufrageriei, m-am așezat și-am început să discutăm. Era tânăr, necăsătorit, incontrolabil și conducea un BMW luat imediat după ’89 din Turcia pe nimic, aproape că l-a smuls de sub macaraua ce se pregătea să-l strivească la casare, mergea cu viteză pe serpentinele ce străbăteau muntele în toate părțile, nu se mai ridica geamul șoferului, de-aia tușea, răcise, și-a turnat o vișinată, mi-a oferit și mie un păhărel și-a dat drumul la casetofon, Metallica, Seek & Destroy, am dansat amândoi în mijlocul camerei până ce-a intrat enoriașa lui, Arabela, care era tot femeie de serviciu, vindea lumânări, ne-a privit mustrător, dar nu ne-a păsat, deveniserăm buni prieteni și-am dat la maximum volumul pe Nothing Else Matters. Cum mi-era jenă să-l invit la mine, mergeam la el o dată pe săptămână, după slujba de duminică, Tuța și Arabela nu se puteau suferi, așa că n-aveau voie să intre în cameră când eram amândoi acolo, deși Tuța intrase des în trecut, inimoasă femeie. Când l-am întrebat dacă crede în viața de apoi, mi-a explicat că-n religie nu se poate să crezi o sută de lucruri, de exemplu, dar să nu crezi unul indiferent care-ar fi, ori ești de acord cu toate, ori cu nimic, așa că există. Aproape m-a convins și de-atunci au început să apară pacienții, toți erau tineri care, suferind de-un beteșug sau altul, nu putuseră ajunge-n Italia. SDC
CARTEA
„Bucățică ruptă din și de poporul cotizant, dar opiniatru, șleahta politică românească își ia șvasturi atente în Cuțitul japonez al lui Răzvan Petrescu. Figuri politice spectrale, vizibile prin gaura cheii, sunt chiuretate și damnate mai ceva ca-n Dante: în proză tăioasă cu cheie întoarsă din iad. Ele, descărnate, ne spun că ce-a fost odată va mai fi; iar cu ce e, murim de gât.
Fraza lui Răzvan Petrescu – agilă, nebun de spontană, fracturată diamantin, generată din interior de chtonica Demeter – își este propria, neostenită, origine. În ea, generațiile spontanee de personaje din țara unde doar aerul și arbitrul sunt liberi ajung doar la spartul târgului, al codului și al atomului să fie scoase din ciulamaua resentimentului de cruzimea pe care infanții o-mpart cu Antonin Artaud. Ieșite din comun, năravurile-i narative nu se întorc; de acolo, de sus, îi seduc pe cititori întru-a ieși și dânșii. Unii, nu mulți – domnia-voastră, poate –, o vor face. Cărțile lui Răzvan Petrescu sunt prea bune ca să se vândă bine. De pildă, Cuțitul japonez.“ (Călin-Andrei Mihăilescu)
AUTORUL
Răzvan Petrescu (n. 1956) a absolvit Facultatea de Medicină din București și a profesat opt ani ca medic. Din 1990, a renunțat la medicină și a lucrat la revistele „Cuvântul“ și „Amfiteatru“, apoi la editurile Litera, All și Curtea Veche Publishing. La Cartea Românească i-au apărut volumele de proză scurtă Grădina de vară (1989, Premiul Fundației „Liviu Rebreanu“), Eclipsa (1993, Premiul orașului Târgoviște), Într-o după-amiază de vineri (1997, Premiul Cartea Anului la Salonul Național de Carte de la Cluj, Premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de proză a anului și Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București) și metajurnalul Foxtrot XX (2008, Premiul Radio România Cultural). În 2013, i-a fost publicată cartea de interviuri în proză Variațiuni pe o temă de Vater-Puccini la Curtea Veche Publishing – unde i-au mai apărut un volum epistolar, Scrisori către Mihai (2014), Ursulețul lui Freud, cronici ficțional-literare (2015), și Mandarina, proză scurtă (2017, Premiul „Observator cultural“, Premiul Național „Ziarul de Iași“ și Premiul „Iocan“ pentru cea mai bună carte de proză a anului 2017). A scris două piese de teatru: Farsa (1994, Unitext, Premiul UNITER) și Primăvara la bufet (1995, Expansion, Marele Premiu la Concursul Național de Dramaturgie „Camil Petrescu“, ediția I, și Premiul Uniunii Scriitorilor). A fost tradus în Spania, Anglia, Israel, Suedia, Germania, Bulgaria, Ucraina, Serbia, Franța și SUA.