Rostul cărților de poezii, subțiri și fragile printr-o lege nescrisă a editurilor, e să fie uitate. Afară de cazul în care câte o poezie e confiscată, dintr-un sentiment de vinovăție națională, de vreun manual. Odată uitate, cărțile astea încetează să ne mai deranjeze din haosul și hărmălaia vieții noastre săptămânale (deja viață zilnică nu prea mai avem), lăsându-ne totuși cu impresia liniștitoare că undeva, cineva, pe neștiute, se ocupă și de sufletul nostru, așa că noi nu mai avem nici o obligație față de numitul suflet.
Nu-l mai citisem din tinerețe pe poetul craiovean Mihai Duțescu (1941-2018). Nici nu știu dacă a fost o idee bună să recitesc cărțile scrise de el în propria lui tinerețe, pentru că ele mi-au adus aminte de o mie de lucruri, majoritatea nu lipsite de legătură cu modul destul de absurd în care ne risipim iubirea și viața – două cuvinte dure de care poeții se servesc uneori. Dar nu citim poezie ca să ne binedispunem, ci ca să plutim puțin: Conștiința albastră a serii,/ domul unei ape/ sunătoare/ și noi, formele lumii,/ pescarii lumii/ așteptând, singuri/ la țărmuri.
Poezia e întotdeauna a timpului ei, are țărmurile și manierismele acestui timp, imperfecțiunile ei, ele însele melancolice, dar se dovedește apoi imediat că e și a a timpului nostru, fiindcă un scriitor se judecă după paginile lui cele mai bune, nu după altceva, pagini în care poezia însăși e semnul heraldic al sufletului sau o întâlnire a tăcuților. Eu găsesc definițiile astea în Să nu uiți, să nu mori (1982) și în Melancolia (1997), cărți minunate din studenție, când, ca să zic așa, nu totul era minunat. Cărți care vor fi, poate, cu atât mai frumoase cu cât vor fi mai uitate de lume.
Dar să mă întorc la aceste două volume. La părinții din ele: mama a venit azi noapte la mine/ ce sărbătoare e mamă/ de ai venit să mă vezi/ „eram în trecere, eram în trecere…”. Și: în somnul meu se face lumină/ de parcă tălpile albe și umflate/ ale tatălui meu înainte de moarte/ ar trece pe cer/ în somnul meu se face lumină/ și încep să văd ceea ce mi-am/ dorit o viață întreagă să văd:/ un poem de sticlă în care/ să stăm frumos așezați. La sfârșitul din ele: ce oboseală, să tot mori. Sau: moartea și viața/ două feluri de a fi/ ale cuiva. Și, bineînțeles, la dragoste, ca în această poezie tare simplă: Data, localitatea, cum/ se pune/ pe urmă „draga mea“/ cum se scrie// pe urmă o scurtă relatare despre mine/ despre vreme /despre cum mă simt //pe urmă, ce faci tu /cum o mai duci /lucruri banale /„îmi e dor, vreau să /te revăd în curând“// dar până să ne/ revedem/ găsesc copiii noștri/ aceste scrisori,/ sau copiii/ copiilor noștri. Iar altădată: am iubit/ o femeie/ nepermis/ de frumoasă,/ am crezut/ că astfel/ mă voi/ salva de/ moarte.
N-o să încerc să ofer o evaluare de istorie literară a primelor cărți ale lui Mihai Duțescu, pentru că nu-mi place deloc analiza în retortă de tip „scriitura lui este 50% ca a poetului-reper A, 30% ca a poetului-reper B și 20% ca a poetului-reper C“. O să zic doar că mi-l pot închipui de față la întâlnirea dintre Nichita Stănescu și Jacques Prévert, de la Paris, în 1967. Ca pe mulți dintre scriitorii din biblioteca mea, nu l-am cunoscut personal și nu știu nimic despre el, afară de multele lucruri care se află între copertele cărților lui (iar copertele cărților de poezie sunt aproape transparente). Dar am o afecțiune imensă, de cititor la rândul lui anonim, pentru poeziile uitate.
Dragă Mihai Duțescu, sper că sunt multe păsări acolo unde ești. Și că totul acolo seamănă cu Italia, așa cum s-a mutat ea în cărțile tale. Așa cum ai scris, moartea e prea puțin/ e prea puțin/ pentru o viață.