În vară, când ne-am pornit să descoperim Balcicul, unul din lucrurile pe care le-am căutat – dar nu cu obstinație – a fost amprenta a orașului. Ce să-i faci? Și Alina, și eu aveam în minte acea imagine însorită, de dolce far niente, a coloniei de artiști din Balcicul interbelic. Și ne-am zis că, fără a ne programa nimic, o să stăm cu ochii în patru, ca să vedem – dacă vedem și recunoaștem – urmele arhitecturale ale prezenței românești de acum 80-90 de ani.
Atunci, în epoca interbelică, Balcicul era un biet târg de pe litoral, însă tocmai ăsta era farmecul lui. Iar faptul că a cucerit-o pe regina Maria a României i-a asigurat un loc printre destinațiile de bonton ale vremii. În plus, Balcicul a avut în perioada sa românească un primar entuziast și energic, Octavian Moșescu (căsătorit cu o bulgăroaică), care a încurajat și el venirea unor români din lumea artistică a epocii. Și, evident, a unor personaje din lumea bună, care erau oricum atrase de proximitatea reginei României. Așa că după 1925 acolo s-au ridicat, una după alta, vile ale unor arhitecți, scriitori, oameni politici din România Mare. Cam toate au fost proiectate de o femeie, Henrieta Delavrancea-Gibory, sora Cellei Delavrancea și fiica scriitorului Barbu Ștefănescu-Delavrancea, deci – ne-am zis noi – probabil că o să recunoaștem aerul comun al acelor clădiri răspândite prin oraș și mai ales prin preajma mării.
Și, într-adevăr, în plimbările pe promenada lată de pe țărmul mării, după zona încărcată de hoteluri noi, înghesuite între mare și coasta destul de accidentată, în drumul spre castelul reginei, am văzut la un moment dat două vile cocoțate pe deal, chiar înainte de fostul domeniu regal. Una dintre ele, cu ferestre lungi, dreptunghiulare, și ziduri de piatră albă, era renovată și bine întreținută. Era cu certitudine locuită: când treceam seara pe faleză, vedeam luminile aprinse și auzeam de sus, de pe terasă, voci relaxate și clinchet de pahare (deși clinchetul s-ar putea să mi-l fi imaginat, că prea se potrivea cu imaginea). Am aflat ulterior că acolo era vila Sanda, care în perioada interbelică aparținuse profesorului Paul Smărăndescu, rector al Facultății de Arhitectură, iar acum era în proprietatea particulară a cuiva, n-are importanță cine.
În schimb, exact alături se afla a doua vilă, parcă și mai impresionantă, cu un gard de fier forjat de epocă și un șir de trepte de piatră înecate în vegetație crescută de-a valma. Vila avea o loggie cu opt arcade elegante, cu coloane, care se distingeau printre copacii neîngrijiți cocoțați pe povârniș, mai avea și multe geamuri sparte și zidurile începeau să se ruineze. Era una din cele mai frumoase clădiri pe care le-am văzut în Balcic și, fiindcă – din câte am aflat – rămăsese în proprietatea administrației locale, deocamdată se degrada încet, fără să-și piardă însă eleganța. Căutând pe internet, am aflat că vila aparținuse pictoriței Cecilia Cuțescu-Stork și soțului ei, Frederic Storck, și că odinioară ar fi avut și o terasă minunată în grădină, între timp înecată de arbuștii și vegetația crescută sălbatic peste tot.
Tot pe malul mării, aproape de locul unde stăteam, ar fi trebuit să fie pe undeva și vila poetului Ion Pillat. Însă, oricât am căutat-o, nu am reușit să o reperăm. Am descoperit-o abia mai apoi, pe internet, și ne-am dat seama că trecuserăm de zeci de ori pe lângă ea, că se afla la câteva zeci de metri de hotelul/pensiunea unde am stat și că, dacă n-am fi fost atât de fermecați de marea ce vălurea în partea opusă, poate am fi reușit să o distingem. Sau poate că nu: fosta vilă a poetului este astăzi restaurant și a fost integrată inclusiv arhitectural într-un complex hotelier ce o înglobează și îi cam distruge personalitatea. Dar, cine știe, poate că intrarea în circuitul comercial-turistic a salvat-o de la ruină. Și rămâne o construcție frumoasă.
Așa cum frumos e și castelul reginei Maria, chiar dacă și acolo am găsit motive de bombăneală – doar de-aia eram români pe un fost pământ românesc. Dar despre asta, săptămâna viitoare.