Orice ediție de Festival Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr are, chiar în timpul derulării lui, o mulțime de situații neprevăzute care trebuie gestionate din mers. Fiecare necesită soluții improvizate ad-hoc, rapid și cu rezultate eficiente, fără ca participanții să simtă că acestea s-au petrecut. Unele nu pot fi relatate. Nu încă! Promit că le notez și voi scrie despre ele peste niște ani, când protagoniștii nu vor mai fi afectați în niciun fel de ele. Pe altele le știu doar cei implicați, precum aceasta pe care urmează să o descriu.
Deși apar pe un fond de oboseală camuflată de starea de alertă pe care caruselul unei reuniuni cu desfășurare amplă de forțe o incumbă, pe majoritatea, inclusiv pe aceasta, le abordez cu umor. E cea mai bună cale de a găsi prompt cea mai bună rezolvare a lor. Panicile și istericalele nu fac decât să inhibe imaginația, să propage insecuritate, stări de nedorit în timpul unei manifestări culturale, pentru că transferă presiune. În concluzie, sunt de evitat. Dar să ajung la… „cestiune“!
Rolul pe care camera de filmat îl poate juca în scenă
Era în prima jumătate a FITPTI, seara, târziu, când, revenită la ușa biroului îmi dau seama că am rămas pe dinafară. La sala mare, Marcel Iureș jucase Rosto (realizat de Alexandru Dabija la Teatrul Act din București rescriind câteva dintre schițele lui I.L. Caragiale), la sala mică tocmai proiectasem Aici Moscova (Unteatru din București), un experiment al Catincăi Drăgănescu, de teatru cinematic. Regizoarea a montat textul scris în 2016 de Iulia Pospelova într-o dublă formulă – cea live, tradițională, în sala de teatru (care încă nici nu a avut premiera, din cauza valului 4 pandemic), și o alta, de teatru filmat. Pentru aceasta din urmă am optat eu ca selecționer, anticipând oarecum amploarea epidemiologică și dorind să evit o eventuală anulare pe motive de COVID-19.
Ceea ce s-ar fi și întâmplat, întrucât unul dintre actorii din distribuție se afla, la momentul proiecției, în izolare. Rolul pe care camera de filmat îl poate juca în scenă în general, dar mai ales în prezentul pandemic, a fost una dintre liniile pe care discuția le-a urmărit. A fost un dialog în care artista și-a prezentat perspectiva regizorală, în care i s-au adresat întrebări cărora le-a răspuns.
După ce și ultimul spectator a părăsit sala m-a îmbogățit sufletește decât intrase, urc în birou să-mi recuperez haina și poșeta. Apăs clanța, împing ușa, aceasta nu se deschide. Încerc cu mai multă putere, același rezultat. Pun mâna pe telefon, din fericire îl aveam la purtător, sun secretara. O dată, de două, de vreo șapte ori, prelung de fiecare dată, până la intrarea pe voice mail. Scriu mesaj pe WhatsApp, tot fără răspuns. Nici nu aveam cum să-l primesc, telefonul secretarei era pe silențios.
Am râs copios și-n zilele următoare
Din fericire, colega mea locuiește în apropiere, așa că recurg la unica varianta posibilă. Trimit pompierul să sune la interfon și să ia cheia salvatoare. Omul se duce, mă sună după niște minute bune și-mi zice „să știți că nu răspunde nimeni la interfon“ (care era și el închis!). Îi sugerez să sune la toate apartamentele, sigur o să-i deschidă cineva. Mă asigură că așa va face, dar mă roagă să vină și portăreasa, pentru ca „delegația“ să fie mai puțin înspăimântătoare la ceasul târziu al serii.
Zis și făcut, pleacă și portăreasa, eu rămân singură în teatru, la ușa de serviciu, ca să nu intre vreun necunoscut în instituție. Păzesc, adică teatrul! Nu mai durează mult, deși e deja trecut de miezul nopții, și cheia salvatoare ajunge în mână la mine. Am râs cu lacrimi și-n seara aceea, am râs copios și-n zilele următoare, când îmi aminteam episodul. Mai zâmbesc încă și acum la amintirea lui, ceea ce sper că faceți și dumneavoastră.
Cu Filip Papa, de la cvartetul Ad Libitum, vorbisem de multă vreme să susțină în Festival un concert pe care l-a imaginat împreună cu italianul Gian Luigi Zampieri, în primăvara lui 2020, în plin lockdown. Acesta din urmă a reorchestrat o serie de melodii din muzică de film, 20 de creații care de-a lungul vremii au însoțit generice și secvențe în creații antologice, reunite acum sub sunetele solistice semigrave ale violoncelului acompaniat de o orchestră de cameră. Rezultatul a fost un concert care a trasat solide punți emoționale între lumea populară a filmului și lumea sunetelor filarmonice, într-o interpretare de mare ținută artistică.
M-am emoționat și eu în aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“, o idee mai mult decât o fac de obicei când sunt simplu spectator, când Filip Papa mi-a dedicat una dintre bucățile programului – Singurătate de Georges Delerue, din producția pentru marele ecran Chère Louise de Philippe de Broca.
Am convenit ca la ediția 2022 să reedităm formula, printr-o filă doi a concertului „Un violoncel prin lume. O călătorie cinematografică cu Filip Papa“. A fost un hit!
Aflu de la hotel că Pavel Bartoș (Teatrul Odeon din București) și-a uitat iPpad-ul în cameră. Actorul plecase deja cu echipa înapoi spre capitală cu autobuzul cu care și veniseră. Printr-o coincidență, mă sună doamna Dorina Lazăr să-mi mulțumească pentru „infuzia de tinerețe de la Festival“, care mi-l pasează pe Bartoș. Transmit informația, nici măcar nu-și dăduse seama, îi propun să i-l trimitem prin cineva care are drum spre București. Prin Marius Manole, mai exact. Cu el, altă istorie. Omite să ia tableta și se întoarce din drumul spre aeroport, cu doar 45 de minute înainte de ora decolării. Firi de artiști, nu alta!