Ce semnificatie are pentru tine nominalizarea asta?
Pentru noi ca echipa (obisnuiesc sa spun ca sintem citiva care impreuna impartim „vina” de a fi facut Nu te supara, dar…), nominalizarea la Premiul Prometheus cred ca e o confirmare importanta, tinind cont de calitatea membrilor juriului. Si mai este, cred eu, importanta din punct de vedere emotional, fiind o confirmare la noi acasa, unde filmul, cum ti-am mai povestit, n-a fost deloc bine primit.
Nu-i adevarat. A provocat pareri si pareri, dar n-a fost pus la zid. Mie mi se pare, de fapt, ca n-a avut ecoul pe care-l merita. In Nu te supara, dar… , conditia umana e decantata prin universul unor oameni dereglati psihic. N-a fost riscant sa faci un „film cu nebuni”, cu atit mai mult cu cit in lume s-au facut tone? Care a fost miza?
Cu riscul de a-ti raspunde cu un cliseu, cred ca pina la urma orice „s-a mai facut”. Ce conteaza e interpretarea strict personala/subiectiva. Niciodata nu mi-am pus problema originalitatii. Esentiala mi-a parut relatia emotionala cu subiectul. Miza aici e, cred, tocmai aceea ca filmul nostru nu vorbeste despre „boli si bolnavi”, ci, asa cum a formulat la un moment dat un spectator, e o „oglinda” pusa in fata noastra, in fata „conditiei umane” triste si fascinante. In mod paradoxal, e un film despre „normalitate”. Pentru ca am descoperit aici, intr-o lume considerata „zero” din punct de vedere al utilitatii sociale, o frumusete, o caldura, o umanitate rar intilnite in societatea noastra asa-zis „normala”.
Nu te supara, dar… a circulat intr-un an si ceva, cu sau fara tine, prin toata lumea. In ce fel crezi ca se raporteaza oamenii la el de le place asa de mult?
Nu-i o regula. Nu toti il plac, dimpotriva. Parerile sint impartite. Cred ca cel mai bine as rezuma ideea asta prin schimbul de replici – memorabil pentru noi – dintre doua spectatoare, in timpul Festivalului de la Leipzig. Dupa vizionarea de acolo a urmat o sesiune traumatizanta de intrebari si raspunsuri in care am urmarit de pe scena – in tacere – cum spectatorii s-au impartit in doua tabere anti/pro film si s-au certat 20 de minute, ignorindu-ma. Apogeul momentului a fost urmatorul dialog intre doua doamne aflate in capetele opuse ale salii:
„— Daca tu ai fi acum ranita, inconstienta, goala, intinsa pe asfalt si evident nu te-ai putea impotrivi, iar ei te-ar filma, ai fi de acord?!!
— Daca cineva m-ar filma cu atita dragoste, m-as dezbraca in fata camerei!”.
Scos din context poate suna usor ridicol, dar atunci a insemnat si continua sa insemne foarte mult pentru noi. Iar unul dintre cele mai emotionante momente a fost cind o femeie a venit la mine dupa vizionare sa-mi multumeasca si mi-a povestit cu lacrimi in ochi cum, incepind de la al doilea cadru, cel in care Ignat muta pietrele, nu s-a mai putut opri din plins pentru ca „a vazut viata ei acolo pe ecran”.
Ai realizat filmul in 2006-2007. Care au fost etapele principale ale productiei? Cu ce ai ramas din atelierul de la Sibiu care era in 2006 la prima editie?
Nu te supara, dar… a avut un parcurs foarte atipic, ca sa ma exprim elegant. Filmarile s-au intimplat in cadrul primei editii a Aristoteles Workshop – atelier de film documentar organizat in colaborare cu ARTE si TVR –, patru saptamini in urma carora trebuia sa „livram” un documentar de 20 de minute. Primele doua saptamini am avut cursuri, iar in ultimele doua urma sa filmam si sa montam. Totul a inceput cu o imensa problema: lipsa perioadei de prospectie, care in documentar e esentiala. Am pornit de la un articol dintr-un ziar despre un doctor care face terapie prin teatru intr-un spital psihiatric de linga Tirgu-Mures. Am avut doar o conversatie de o ora cu directorul spitalului, un om extraordinar, in urma careia am primit mina libera cu conditia „sa facem ceva pentru pacientii lui”. Mai mult decit atit, ne-a oferit gazduire si masa in spital, alaturi de pacienti, pentru toate cele opt zile de filmare. Insa in momentul in care am intrat acolo, n-am gasit nimic din respectivul articol, care s-a dovedit a fi doar o stire „de senzatie” fara nici o baza reala.
Primele patru zile au fost groaznice. Nu gaseam, nu vedeam nimic. Totul s-a intimplat in urmatoarele patru zile. Cred ca am avut un imens noroc. Aristoteles a fost per total o experienta foarte speciala. Am descoperit acolo avantajele digitalului, libertatea incredibila pe care ti-o ofera, am regasit exact bucuria aia si placerea experimentului, si curajul de a gresi si de-a fi ridicol, pe care aproape le-am pierdut in timpul filmarilor pe pelicula din cauza fricii permanente ca nu mai avem pe ce filma. Gindindu-ma retrospectiv, imi dau seama ca in momentul in care am inceput filmarile, chiar daca nu stiam pe ce lume sintem si chiar daca n-am avut deloc timp de prospectie, eram pregatiti psihic, intr-un fel sensibilizati de cursurile de dinainte in care tutorele Jennifer Fox (regizor american de film documentar) a urmarit o dezvoltare a unui mod creativ emotional de a privi in jur, dublat de o lejeritate in lucrul cu camera, care sa devina un instrument uzual, cam in sensul „camerei-stilou” a lui Astruc. Si tipul asta de pregatire, si atmosfera relaxata si creativa de la workshop, si faptul c-am filmat pe HD, ca am avut la dispozitie elementele tehnice de baza ca sa facem un documentar (camera, statie grafica, masina), ca am avut un alt tutore foarte special, Rafi Pitts, cu care am avut permanent interminabile conversatii si, mai ales, primirea calda si libertatea totala de la locul filmarii – toate astea impreuna explica in mare parte curajul pe care l-am avut sa experimentam. Desi riscul esecului, al ridicolului era urias. In plus, am avut si norocul sa fiu in echipa cu oameni deschisi, dispusi sa experimenteze, creativi si, in acelasi timp, foarte buni pe partea de tehnica: Sorin Gociu (director de imagine), Ligia Smarandache de la TVR Cluj (montaj/sunet) si Tudor Petre (cu care colaborez deja de sase ani). Dar cel mai mult datoram oamenilor extraordinari despre care povestim: Ocsy, Alexandru, Abel, Ignat, Lazlo. Cred ca cea mai interesanta parte este istoria felului in care s-a nascut povestea, in care am cunoscut personajele, in care s-au legat ideile si emotiile – doar ca ar dura prea mult s-o spun aici. (Ea e descrisa pe larg pe www.dont-get-me-wrong.com).
Relatia mea cu Dumnezeu nu este si n-a fost niciodata clara, dar in zilele acelea am simtit ca traiesc un moment privilegiat, ca se intimpla lucruri dincolo de puterile mele. Ca si cum „elementele” s-ar fi inteles sa ne ajute sa facem filmul, ca si cum filmul asta trebuia facut. Soarele intra si iesea din nori pentru noi, ploaia incepea si se oprea pentru noi etc.
Pe urma a venit postproductia.
Au urmat cele opt luni traumatizante de postproductie. In ultimele zile din workshop facusem contracronometru o schita pe care am prezentat-o comisiei de la ARTE si pentru care am primit, spre marele nostru noroc, Premiul pentru cel mai bun documentar. Spun asa pentru ca, fara banii pe care i-am primit ca premiu, nu reuseam sa ne descurcam dupa. Nefiind o productie „normala”, ci un film realizat in cadrul unui workshop, nu a existat un buget de postproductie. In schimb, au existat oameni care ne-au ajutat enorm, in primul rind Mihai Orasanu, in studioul caruia am petrecut majoritatea celor opt luni (cineva a estimat la un moment dat costurile celor opt luni suportate de Total Professional Records la pretul pietei – undeva pe la 10.000 de euro).
Dupa care s-a intimplat un alt mare noroc, selectia la Locarno, care a oferit filmului o vizibilitate internationala extraordinara, lansindu-l in circuitul festivalier. Apoi premiile. In faza asta, un alt mare ajutor am primit de la Transilvania Film/Tudor Giurgiu care s-au ocupat de toata partea de relatii cu festivaluri, expeditii, materiale promotionale. Iar ICR a fost un alt sprijin extraordinar pentru ca a promovat si continua sa promoveze filmul.
Nu te gindesti sa-l distribui in sali?
In momentul asta sintem in plin proces de transfer al filmului pe 35 mm. Chiar daca in al treisprezecelea ceas, cind majoritatea festivalurilor mari s-au dus (ar mai fi citeva de la care asteptam raspunsuri), am decis sa investim premiile pe care le-am obtinut in asta, pentru ca ni se pare esentiala calitatea plastica a proiectiei. De-a lungul timpului am fost mereu frustrati de calitatea proiectiilor digitale, care reduc mult din impactul potential al filmului.”Nu te supara, dar… a fost gindit de la inceput cu „maniacalism” pentru cinema dar, neexistind buget de postproductie, nu ne-am permis sa facem copia. Acum ne ajuta CNC-ul si, mai ales, firma ABIS STUDIO. Sigur ca singura justificare logica a acestei copii de 35 mm ar fi o eventuala proiectie in cinema. Dar, hai sa fim seriosi, cine ar vrea sa preia distributia filmului astuia? In primul rind ca e un film foarte dificil, care cel mai probabil ar rula cu salile goale; in plus, este prea scurt si ar trebui facut un pachet cu un alt film (pe pelicula) ca sa se ajunga la durata standard a unei proiectii de cinema. Speram in mod absurd ca vreodata filmul nostru se va proiecta in sali in afara circuitului festivalier. Scopul acestui transfer va ramine, cred, unul pur estetic, si cred ca e suficient de important. In plus, este un proces tehnic din care invatam extrem de multe.
Acum ceva timp te plingeai ca nu stii sa-ti faci PR-ul. In ce stadiu esti acum?
Pai am ajuns la inteleapta concluzie ca important e sa ne facem filmele, sa ne concentram pe munca noastra. In plus, nu cred ca noi ca echipa ar trebui sa ne ocupam de asta si nici nu ne-am pricepe. Sigur ca la inceput ne-am panicat pentru ca, nefiind o productie „normala”, nu avea cine sa se ocupe de capitolul asta. Cu toate ca ne-am luptat sa avem un website si ceva materiale promotionale, mai ales la festivalurile mari – martori la sesiuni intensive de PR pentru alte filme –, ne-am simtit complet pierduti, fara nici o sansa ca cineva sa apara la filmul nostru. In timp insa, mai ales dupa Locarno si dupa premiul de la Leipzig, filmul a urmat un drum al lui pentru care am fost foarte fericiti. PR-ul nostru s-a bazat mai ales pe vorba dusa de la un om la altul, mai ales intre selectionerii de festivaluri. Nu sint naiva sa subestimez importanta PR-ului, mai ales pentru orice viitor proiect, si probabil ca am pierdut mult la capitolul asta. Dar cred ca ce conteaza e filmul, nu doar ca produs final, ci si ca proces strict subiectiv.
Am foarte putina energie si prefer s-o folosesc pentru ce e important. Mi s-a intimplat de atitea ori sa vad filme foarte bune care trec total neobservate, in timp ce altele slabe, dar cu un foarte bun PR, se bucura de mare succes. Oricum noi am avut noroc. Cred insa ca cel mai important e procesul creativ si sa nu-ti pierzi luciditatea, simtul critic, abilitatea de a te lasa in voia emotiei, placerea jocului. Am, asa, o convingere poate naiva si aproape superstitioasa ca, daca o sa ne concentram pe munca noastra si o sa investim in ea tot sufletul, energia, emotia, lucrurile or sa se rezolve de la sine.
„Scriu de ceva timp un scenariu de lungmetraj”
Ai terminat UNATC-ul? Ai facut filmul de diploma?
Tocmai am dat examenul de licenta, dar n-am mai facut filmul de diploma. Nu ma bucur deloc ca am terminat. E ca o ironie. De-a lungul celor patru ani, am profitat de fiecare ocazie posibila ca sa mai fac un film. Am lucrat ca nebunii, si cred ca asta a fost cel mai important lucru in scoala. Dar, ca o ironie, tocmai filmul de licenta nu l-am mai facut. E o poveste lunga, neplacuta si care nu cred ca merita efortul povestirii. Pe scurt, gratie unui decan provizoriu – animat de obsesia de a eficientiza institutia UNATC si posesor din nefericire al unei puteri de decizie dictatoriale –, care a considerat ca a „investi” in filmul de licenta al Adinei Pintilie ar fi o pierdere substantiala pentru bugetul scolii, eu n-am facut tocmai ultimul film. Dar, din fericire pentru studentii UNATC, respectivul personaj e deja istorie. In consecinta, Nu te supara, dar… a fost pina la urma filmul meu de absolvire a anului IV. Licenta mi-am dat-o cu Frica domnului G, pe care-l facusem in anul III. Si acum ce urmeaza? Scriu de ceva timp un scenariu de lungmetraj, dar am ajuns intr-un punct mort si am mare nevoie sa fac inainte un documentar despre zona respectiva, ca sa pot scrie ceva adevarat. Insa pina la prospectii, nu stiu inca daca am sau nu acces la subiect. Vedem. Dintr-un fel de superstitie, inca nu vreau sa povestesc amanunte.
Cum se descurca un tinar regizor ca tine – ma refer si la gasirea banilor pentru proiecte, si la banii de piine si lapte… Stiu ca iti cauti casa.
Grea intrebare. Pai, cum ti-am povestit, n-am intrat inca in procesul asta nebun. Filmele de pina acum s-au intimplat in conditii speciale, fie scoala, fie workshop, cu multe ajutoare din toate partile, cu actori care joaca pe gratis, cu costume imprumutate etc. Mai intreaba-ma peste un an. Da, acum o sa fiu intr-o pauza administrativa de citeva luni, poate un an. De sapte ani, de cind am inceput povestea cu filmul, am ignorat partea asta cu „traitul” si acum suport consecintele. A venit momentul sa ma opresc putin, sa ma ocup de asta ca sa pot lucra. Mi-am dat in sfirsit licenta, caut in mod inutil deja de citeva luni casa etc. Refuz in continuare sa muncesc „pe bani” ca sa pot sa-mi pregatesc proiectele, si de aici se cam trag problemele, dar slava Domnului ca principalii mei sustinatori – parintii –, ma ajuta in continuare, cit or mai putea.
Ce faci cu banii de la Premiul Prometheus daca il cistigi: ii folosesti pentru casa sau pentru urmatorul film?
Pai de-ar fi norocul asta, in primul rind as elimina cel mai mare cosmar al indelungatei noastre postproductii, si anume faptul ca n-am avut la dispozitie un computer Mac pe care sa ne facem treaba. Tot timpul a trebuit sa lucram seara sau noaptea sau cind erau computerele libere, sau sa ne deplasam de la un studio la altul cu hardurile in spate ca sa putem lucra, sau sa lucram pe computere foarte slabe pe care ce puteam face intr-o saptamina ne lua trei etc. Asa ca da, in sensul asta i-as folosi pentru ce-o sa lucrez mai departe.
» Nu te supara, dar… a avut premiera anul trecut la Locarno, in sectiunea „Filmmakers of the Present”. A primit Golden Dove – Premiul pentru cel mai bun documentar la DOK Leipzig, Premiul pentru cea mai buna regie de film documentar semnat de o femeie la Festivalul de film contemporan din Mexico, Premiul pentru regie la Festivalul Cronograf din Chisinau, Premiul pentru imagine la Festivalul romano-maghiar de film documentar de la Miercurea Ciuc. A mai fost selectionat la: IDFA Amsterdam, Salonic, Montpellier, Varsovia, Cracovia, Namur, Trieste, Documenta Madrid, South by South East USA, Full Frame Documentary Film Festival USA, Indielisboa, Huesca.