Unul din lucrurile pe care mi le amintesc din copilărie este că românul Ștefan Odobleja a fost inventatorul ciberneticii. (Odobleja mi s-a întipărit în cap deoarece mi se părea că trebuie să fie numele unei prăjituri fastuoase, între profiterol și doboș.)
Din asta s-ar putea înțelege că primeam o educație extrem de avansată, în realitate, inventatorii din Est aveau locul lor în lozinci pe care le puteai auzi te miri unde. În liceu am aflat că acest român a scris o carte numită Psihologia consonantistă, prin care a inventat cibernetica. Deși țara arăta acum cu totul altfel, lozinca nu-și pierduse prospețimea și nici nu se lipiseră alte detalii de ea.
Acum câteva zile, în timp ce stăteam și respiram greu într-o cofetărie, m-am gândit „păi ar fi timpul să citesc și eu Psihologia consonantistă“. Am presupus că o carte atât de importantă, care contribuie la gloria acestui popor, se poate consulta online, și de-abia am presupus asta că m-am și înșelat. Cele două volume din Psychologie consonantiste au fost tipărite la Lugoj în franceză (1938-1939) și traduse în limba română abia în 1982. Academia Română, prin Comitetul Român pentru Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, a pus la dispoziția noastră această operă încărcând-o pe site-ul american Scribd, de unde noi o putem descărca pe bani.
Așa că am luat ediția franceză – cum trebuia să fac de la început, fiind vorba totuși de original – și am răsfoit-o în paralel cu cartea lui Norbert Wiener din 1948, considerată oficial momentul de debut al ciberneticii. (Asta pentru că tratatul lui Odobleja n-a mai fost distribuit până la urmă de Librairie Maloine din Paris din cauza războiului. Expediat de el prin poștă unuia și altuia și unor biblioteci universitare, nu a fost recenzat nicăieri cu excepția câtorva rânduri de rezumat în „Psychological Abstracts“ din 1941 și a unei cronici din România.) Pentru că nu mă pricep la cibernetică, nu pot să-mi dau seama în ce măsură Odobleja a fost un precursor al ei. Diferența între cele două cărți e însă vizibilă. A lui Wiener se ocupă de cibernetică, foarte țintit și matematizant, a lui Odobleja este o combinație curioasă de fișe de curs general cu o discuție antropologică a relației psihologiei cu alte științe, cu câteva intuiții excelente pe parcurs, românească în stufoșenia ei renascentistă, și cu multe, cum să le spun, sfaturi de viață. Altfel, de plăcut, mie personal îmi place mai mult cartea lui Odobleja.
Mă opresc aici doar la capitolul L’art de créer (pp. 715-745 din vol. 2), despre cum poate un creator să-și stimuleze puterea de creație. E vorba, în principal, de omul de știință în căutarea unei descoperiri, dar pe alocuri și de artist – căruia i se recomandă „o vastă experiență afectivă, o viață aventuroasă“ (pe care Odobleja o vede corespunzătoare erudiției „specializate, concrete și bine sistematizate“ a primului). Plecând de la ideea că geniul are o latură tehnică, iar ea se poate învăța, ambiția finală a lui Odobleja pare să fie „mecanizarea actului de creație“, „automatizarea gândirii“. Nu mai e mult, zice el, până la apariția „mașinii de inventat“, iar „mecanizarea imaginației“ va duce la „o mare economie intelectuală“ și la „o creștere considerabilă a randamentului gândirii“.
Capitolul debutează în forță: „Înainte de a inventa ceva în științe sau în arte, trebuie inventat mult în materie de igienă personală“. După acest moment de înțelepciune abisală, cu rădăcini totuși în imediat, vine altceva interesant, tot așa, cu un specific românesc: ideea că omul de știință trebuie să folosească durerea, încercările, depresia, ca stimulente, ca puncte de plecare pentru un elan creator nou, pentru o îndârjire superioară. N-o fi vorba aici de faptul că bătaia și performanța fac casă bună, dar nu e prea departe. Ca să fiu drept, altundeva Odobleja are grijă să amintească oamenilor de știință să se și relaxeze: lucrul manual, bicicleta, înotul, masajul, plaja, lecturile umoristice, muzica, dansul, poezia, literatura. Și detaliază: cercetătorul să pună mâna din când în când să facă „exercices poetiques“, să scrie literatură, „lire du beau, jouer du violon, préluder“ și, sugestie șăgalnică, „să citească elucubrații filosofice“ pentru a stimula, prin contrast, ni se spune, încrederea în propriile puteri intelectuale!
Sfaturile adresate cercetătorilor sunt adesea study tips pentru studenți: să discuți cu voce tare problema cu tine însuți, sau să ai fișe și dosare în camera de lucru, vizibil plasate, și să nu le schimbi locul. Altele sunt îndemnuri destul de fragede: „ne jamais fatiguer“. Multe altele ar merita însă discutate pe larg. 1. „Abandonați celelalte teme cercetare: nu lucrați decât pe o singură temă majoră […] lăsați-vă obsedați de această idee fixă pe toată durata cercetărilor“. 2. Le cere cercetătorilor să nu gândească în cuvinte, ci în concepte, sau măcar în imagini, pentru că „văzul este prin excelență simțul inteligenței“, iar cuvântul scris este doar o „post-gândire“, o materializare ulterioară a ei. Și, mai ales, le cere 3. familiaritate cu alte științe, căci acestea, oricât de diferite, rămân parte a unui întreg, iar pentru fenomenele, legile etc. din ramura științei de care ne ocupăm noi trebuie căutate analogii și în celelalte ramuri.
Și ultimele tușe: omul de știință trebuie „să suprime sau să modereze senzualitatea“, „să-și aleagă soția așa încât ea să-i fie o colaboratoare […] să-l înțeleagă, să-l ajute, să-i creeze condiții favorabile și liniștea necesară“. Des élucubrations philosophiques…