Acum câteva zile urmăream un film de prin 1958 sau 1959, cu Brigitte Bardot, aflată pe vârful carierei și-al faimei de femeie fatală. Nu-l mai văzusem.
Dincolo de schematismul scenariului inspirat de-un roman al lui Pierre Louys, a trebuit să remarc feminitatea franțuzoaicei, indubitabil tradițională și naturală, care lipsește multor dive de azi, gureșe campioane ale scandalului sexos, nu ale cuceririlor sentimentale. Pot fi socotit mai mincinos ca englezul Billy, dar n-am grețuri să mărturisesc: BB nu mi-a plăcut și nu mi-a bântuit fanteziile nocturne de adolescent. Blonda râvnită de mine a fost Monica Vitti, a cărei poză decupată dintr-o revistă „Cinema“ cred că zace încă printr-un dosar prăfuit. De ce nu-mi plăcea BB? Categoric, pentru că toți bărbații tineri din sat visau la ea și-și adresau unul altuia frumoase îndemnuri vitejești, invocându-i numele magic. Sau – nu vă mirați! – pesemne că aveam de pe-atunci gusturi mai subțiri, intelectuale (sic!)…
Pe la jumătatea filmului cu BB, s-a nimerit să schimb niște mesaje (nu căzuse WhatsApp) cu un prieten de vârsta băiatului meu. Care, aflând la cine casc gura, mi-a scris: „Asta e o vampă, ceva din generația ta!“. I-am replicat, firește, că e din generația părinților, leatul meu având privilegiul de-a fi sincron cu Madonna, exemplu perfect de vampă autofabricată, gata să taie ca o sabie japoneză imaginarul erotic al visătorilor irecuperabili, deranjând deopotrivă mentalități demodate și comodități banale. Nu știu câți bărbați și-ar dori o noapte cu Madonna, dar cred că sunt destui lucizi să-i aprecieze inteligența, perseverența și capacitatea de-a fi mereu, dacă e posibil, în centrul atenției mondiale. Vorbind exclusiv de zona filmului, campioana dorințelor neîmplinite ale masculilor de vârsta mea (și chiar ale fraților mai mari) pare să fie, pe drept, Sharon Stone, nu Madonna. Motivele se știu. Însă activitatea artistică multilaterală din palmaresul Madonnei o impune drept lideră a generației în showbiz, deși ea s-ar vrea în multe alte domenii. Să placă tuturor, e puțin probabil. Să incite la trăncăneală și la furtuni în paharul cu mass-media, e imbatabilă.
Cred că textulețul meu de acum doi ani, prilejuit de LP-ul Madame X, publicat tot aici, în „Suplimentul de cultură“, i-a parvenit cumva divei sau mai degrabă echipei sale de PR, pentru că deunăzi m-am pomenit în inbox cu invitația (link la site și cod unic de acces) de a previziona viitorul blu-ray. N-am făcut mofturi. Și cu toate că n-aș fi vrut să scriu iarăși despre imprevizibila artistă, neavând ce mai spune, uite-mă prins în flagrant delict de opinie favorabilă. Pot să greșesc, desigur, dar nu impun nimănui verdicte, opțiuni, sancțiuni. Viața e făcută și din plăceri minore, vinovate sau nu. Să ni le asumăm! Altfel, ne trezim curând încremeniți ca moaii din Insula Paștelui, privind viitorul gol cu ochi la fel de goi!
Dacă am revenit la noua ispravă a Madonnei, e pentru că am găsit să extrag de acolo ceva folositor. Și nu din performanța în sine ori din spectacolul în nota obișnuită de luxurianță, dinamism, mistificare, convenționalism și antren șarmant. E greu să mai fii surprins de ceva din tot ce face Madonna pe scenă. Dar când are bune și mărinimoase intenții, ceva te oprește să-i dai credit și urmare. În spectacolul filmat la Coliseu dos Recreiros, Lisabona, înainte de izbucnirea nebuniei mondiale, din care unii au tras profit pentru tot restul vieții și chiar al morții, Madonna vorbește la un moment dat aproximativ așa despre situația politică și socială: „Suntem toți în aceeași barcă, și ori ne scufundăm laolaltă, ori scăpăm împreună!“.
Greu de crezut că te poți scufunda alături de… Madonna. De vampă vorbesc, nu de cealaltă!