Veronica D. Niculescu: Iata o provocare, sa imaginati un astfel de cerc. Eu imi pastrez suspiciunile – ar fi un cerc ticalos, in care iubirea s-ar calca pe coada cu alte animale, nu la fel de blinde si jucause. Cu molipsirea unuia de la altul, da, cu asta n-ai cum sa nu fii de acord. E o imbogatire continua, sint comori secrete scoase la iveala, dublate… Imi place ideea unui virus NOU, valabil pentru fiecare ea si el in parte. Leacurile se vor cauta in combinatii de plante special alcatuite. Dar cine ar vrea lecuit?
E.B.: Pe linga ca fac greseli („iubirii” e corect), mai vii si tu cu scepticismul asta care imi cam intepeneste litera… „Cercul iubirii” nu ar functiona ca la furie, in lant… terminind cu cel ce incepe… sau mai stii? Dezolat, dar a vorbi de iubire, fiind sceptic, e un nonsens… Dar sa nu incurc borcanele, scepticismul, aici, se refera la „cerc”, inteleg… nu la „iubire”… Oricum, chiar „ticalos” nu poate fi, e prea dur… mai gindeste-te… Adevarul este ca nu sint in nici o privinta sceptic… Am un entuziasm copilaresc, ma arunc mereu cu capul in fintini… indiferent daca acolo e apa clara de izvor sau mil… Saltul conteaza, nu bildibicul!
V.D.N.: Suspiciunea se referea, da, la cerc. Sau, si mai exact, la multime. Cred ca am si exagerat putin, din dorinta de a convinge. Voiam doar sa spun ca nu e loc de straini, lumea din jur de fapt nici nu mai exista atunci cind iubesti. Dar eu venisem vesela la intilnire. Ma tot gindeam la „virusul” de care spuneati, cel cu structura unica. Un fel de ADN, dar nu al unei persoane, ci al unei perechi. Culmea culmilor! Fara sa caut – ce ironie, ce farsa! – chiar in momentul acesta imi vine in minte un posibil inceput de „cerc”. O femeie sta sprijinita de geam si priveste in gol. Deodata ii atrag atentia doi gugustiuci care incep sa isi faca un cuib. In acelasi timp, la coltul unei strazi, nu departe, un barbat vede un motan ghemuit in fata unei pisici… Cotoiul o urmareste ca pe un soricel, la cea mai mica miscare ar sari sa o inhate. Barbatul merge mai departe ducind cu el ceva din tensiunea saltului inca neinceput. La fereastra, femeia priveste cum se asaza ramurile incrucisate. Soarbe din cind in cind din cafea si nu isi da seama, dar isi linge usor buza de jos dupa fiecare inghititura. Nu-i cerc inchis, e un arc mititel, si bineinteles ca nu-i ticalos. Bildibic! Am capitulat.
E.B.: „Virusul” acela este, ADN-ul asemanator pentru doi oameni exista. Iar tu ai scris mai sus ceva frumos. Nu-i deloc un bildibic! Mereu sint mirat de usurinta cu care concretizezi… asa… in joaca… gindurile.
V.D.N.: …un fel de ADN unic, pentru o pereche. Cu schema imposibil de desenat. Nu stiu de ce, mi se pare mai frumos decit un virus. Poate fiindca nu ar fi vorba de boala, ci de ceva normal, atasat unui organism, fara a fi nociv.
E.B.: Nu uita ca in ADN-uri sint si bolile pe care le mostenim genetic… cu care ne trezim fara a banui de unde vin… Iar desenele inchipuind structura lor s-ar evapora in curcubeie suprapuse…