Penultima Seară a FILIT le-a avut în centru pe scriitoarele Simona Goșu, Mihaela Miroiu, Alina Nelega, Ioana Nicolaie, Miruna Vlada. Gazda serii a fost Elena Vlădăreanu, iar prezentator, Cătălin Sava. Dacă nu mă trădează memoria, a fost prima dată când una dintre Serile FILIT (serie de evenimente care au cea mai mare vizibilitate în program, cu cel mai numeros public strâns în același spațiu) a fost dedicată unei astfel de discuții despre literatura feminină și feminism. Fie și numai pentru asta, pentru deschiderea (încă) unei conversații, intenția organizatorilor FILIT e salutară.
Procentul convenabil. Cum scriem când scriem despre noi a fost coorganizat în parteneriat cu Zilele „Sofia Nădejde“, ediția a IV-a. Prezentatorul Serilor FILIT, Cătălin Sava, a punctat și contribuția culturală a Sofiei Nădejde (printre altele, prima femeie care a condus o revistă literară și autoarea primului roman feminist din istoria literaturii române), și faptul că două dintre invitatele întâlnirii (Simona Goșu, respectiv Alina Nelega) primiseră de curând (pe 17 octombrie) Premiile „Sofia Nădejde“ pentru Debut în Proză, respectiv pentru Proză.
Au urmat, firesc, detaliile despre scriitoarea și jurnalista Elena Vlădăreanu, care, din poziția de moderatoare, a continuat cu prezentarea celor cinci autoare și a introdus subiectul discuției, astfel: „Pentru foarte mult timp, viața intimă și corpul femeii au fost confiscate de literatura bărbaților. Cum stau lucrurile acum, care este situația în literatura română, putem vorbi de o female gaze, cum scriem când scriem despre noi? Tema ar putea părea exclusivistă, că se adresează mai ales femeilor și că vorbește mai ales despre femei. Dar nu este așa, veți vedea, e o temă care ar trebui să ne preocupe pe toți“.
Dezbaterea a pornit de la întrebarea „De ce mai e nevoie de astfel de evenimente de genul acesta astăzi?“, iar de aici s-a răspândit în numeroase direcții, de la discriminare la existența premiilor (dinspre Premiile „Sofia Nădejde“ spre premiile pentru scriitori, în general), de la receptare critică la avatarurile publice ale scriitoarelor invitate, de la reacții, subiecte confiscate, libertate, sub toate formele ei, la alegerea unor pseudonime masculine, scrisul ca îndeletnicire autodidactă, privirea contaminată de literatura în care te-ai format, cancel culture și corectitudine politică, misoginismul internalizat al femeilor etc., totul presărat cu anecdote, referințe literare și culturale, salturi de la o idee la alta, mici ironii și volute. Clar, a fost o întâlnire între dreapta și stânga feministă – cu multe nuanțe care, din pricina formatului, au lipsit. Până la final, au rămas multe întrebări fără răspunsuri, ceea ce cred că e plin de semnificații, grăitor cel puțin pentru interesul pe care îl poate stârni o astfel de discuție.
Am decis să suprim o raportare personală la discursurile din penultima Seară FILIT și să selectez câte două afirmații ale fiecăreia dintre cele cinci scriitoare și să le redau (parțial), alfabetic, cu riscul acesta al scoaterii lor din contexte, cu rigiditatea impusă de structură.
Simona Goșu
Pentru mine, scrisul e despre cum îi înțeleg pe ceilalți. Nu cred că mă gândesc în primul rând la mine, hai să scriu despre mine sau cât pun de la mine. Mi se pare că, fără să vreau, trecutul, istoria de familie, tot ce ține de mine, intră în poveste. Dar cel mai tare mă folosesc de emoții, de momentele în care am avut niște trăiri intense, pe ele le folosesc atunci când scriu. M-am străduit să iau distanță de poveste, să nu intervin în poveste, să las personajele libere. Emoțiile mele sunt instrumentele mele de autor.
*
Eu nu m-am simțit niciodată discriminată. Dar cred că bărbații ar trebui să se bucure pentru astfel de evenimente [cu referire la cel de față, n.r.]. Dacă există, o fac pentru că trebuia să existe, trebuia să le creeze cineva.
Mihaela Miroiu
Feminismul e partea lipsă a umanismului (…). Avem o umanitate comună, avem genul proxim care ne unește pe toți, avem diferența specifică, care ne dă particularitatea, farmecul unui tip de experiență pe care, dacă nu-l cunoaștem și nu-l înțelegem, noi pierdem, pierdem toți.
*
Eu sper să nu trăiesc în perioada în care ajungem în situația de a face Premii „Ion Nădejde“ pentru că bărbații sunt serios marginalizați. Eu sper să nu apuc perioada în care vine o muierușcă celebră, echivalentă cu Titu Maiorescu, care să le spună: Bă, neuroni stingheri, prostuților, incapabili de multitasking, cu o inteligență emoțională redusă, măi, dar voi sunteți oameni de rangul doi, măi, stați acolo și slujiți! Sper ca această oroare să nu se întâmple niciodată, așa cum s-a întâmplat milenii întregi în ceea ce le privește pe femei, ca desconsiderare și ca umilire. (…) Dacă vrem să fim umani, mi se pare normal să respectăm demnitatea oricui.
Alina Nelega
Pentru mine, a scrie înseamnă că scriu întotdeauna despre mine, dar că interpretez întotdeauna diferite roluri, la fel cum un actor sau o actriță poate să interpreteze diferite roluri și să rămână el/ ea însuși/ însăși.
*
Aș spune că tocmai în asta constă avantajul nostru, avantajul literaturii scrise de femei, și anume că ea este legitimă. (…)
N-ai cum să fii discriminat dacă ești în majoritate. Oricât de puțini ar fi bărbații, ei sunt o majoritate. Minoritatea nu e o chestiune de număr, ci de putere. Nimeni nu poate discrimina un bărbat.
Ioana Nicolaie
Personal, eu nu simt că mai sunt discriminată. E o chestiune de context și de evoluție culturală. E o lume într-o modificare perpetuă. Eu, femeie fiind, scriitoare, vă mărturisesc că trăiesc în cea mai bună lume posibilă pentru o artistă. Discuția e, de fapt, că poate fi mai bună. (…).
*
Jumătatea feminină completează lumea. Dacă ne gândim la regimurile totalitare sau la ce se petrece pe planetă în momentul ăsta, sigur ni se zbârlește părul pe brațe, pentru că știm ce se întâmplă cu femeile în Afganistan, cu femeile în țări din Africa, cunoaștem toate lucrurile din lumea noastră, sunt parte din ea, sunt straturi ale ei, noi suntem aici într-o zonă protejată, ferită, căreia eu simt că-i datorez enorm și-i mulțumesc acestei Europe unite că există, că-mi dă această plasă de siguranță. Această voce, care a fost vocea pierdută a femeilor, (…) este una de care avem nevoie.
Miruna Vlada
Cred că lipsa artistelor din spațiul cultural este o pierdere pentru toți. Dincolo de ideologie. (…) Pentru mine, personal, a însemnat mult să văd scriitoare, să le ascult, să le am ca reper. Cred că discuția aceasta cu evenimentele de acest tip are și această dimensiune.
*
Ce am luat din literatură și, din păcate, ce am aplicat multă vreme și în viața mea personală, a fost exact elementul ăsta de a fi supusă, de a aștepta să fii iubită și adorată, să începi să exiști în momentul în care un bărbat te adoră, de obicei, cu toate disperările alea pe care le vedeam în literatură. Pentru că am fost o cititoare avidă, am luat asta din literatura română și am aplicat-o mult timp în viața mea. În schimb, în poezie nu am făcut deloc asta și mulți oameni sunt, pe bună dreptate, șocați de asta; în poezie, am un tip de forță, care se simte și-n timbru, și-n vers, pe care n-o poți intui. Și pentru mine asta reprezintă pariul în literatură: să-mi caut vocea și, prin voce, să ajung la ceilalți. Această voce nu e doar despre mine, este și despre acea voce a multor persoane care și-o ascund și ei sub preș și nu știu că ea există.