Scriu greu despre lucruri actuale, fie și numai pentru că uit că articolele din presa culturală apar la ceva vreme după ce sunt predate. Eu sunt ăla care zice „La mulți ani!“ pe 17 ianuarie, de ți-e rușine să-i răspunzi. Care îmbrățișează oamenii pe stradă la două săptămâni după ce România a câștigat finala Cupei Mondiale, când ei se duc îngândurați să cumpere un scurgător de vase.
Acest articol trebuia scris din timp, așa încât să apară la FILIT. E drept că eu am tot sperat că voi ajunge acolo. Faptul că n-am putut trece, așa anonim, pe la FILIT, rămâne pentru mine cea mai mare dezamăgire a toamnei. Am fost invitat în 2019, atunci oficial, și m-am simțit, pe scurt, fericit. Există un erou în mitologia clasică despre care ni se spune că trebuie să aleagă, la o răscruce, între trei tipuri de viață ideală – a acțiunii, a virtuții, sau a plăcerii. În cuvinte moderne, trebuie să alegi între întâlniri cu cititorii, întâlniri cu scriitorii și întâlniri cu Iașul. Evident, nu te poți hotărî și zici dar eu vreau să merg pe toate aceste trei drumuri deodată. Și iată că ți se răspunde: nici o problemă. Așa facem. FILIT.
Odată cu întâlnirile de la Festival și fațada scrisă de mână, ca să zic așa, de la Trei Ierarhi, mi-au venit în minte și întâlnirile mele ceva mai vechi de la clubul de lectură Alecart, cu liceeni care de-atunci și până acum au publicat poezie, proză și critică uneori mai substanțială decât a scriitorului bucureștean cu care s-au întâlnit. Întâlnirile cu ei din Iași m-au făcut să mă gândesc la ce face cu noi o asemenea interacțiune, și reiau aici câteva idei pe care le-am publicat în revista lor, Alecart, în septembrie 2017. Nu pentru că ar fi grozave, ci doar ca să fi mers și eu la Iași în toamna asta:
„O întâlnire cu publicul în general este pentru scriitor o confruntare cu un lucru surprinzător: materialitatea cititorului. Cum, așadar cititorul nu este doar o privire curioasă și în același timp, paradoxal, atoateștiutoare? Privirea asta, cu abilitatea aproape cabalistică de a descifra orice manuscris și cea mai subtilă din emoțiile tale, chiar izvorăște dintr-un om în carne și oase, cu un trecut circumscris?
Când scrii, ești un fel de Don Quijote cu semn schimbat, mereu înconjurat de aliați imaginari. Ei pot deveni concreți abia când cartea însăși e publicată. O întâlnire cu liceenii nu este însă un simplu dialog cu publicul. Cititorul tânăr nu poate fi îmbrobodit. Ori scrii, fără fandoseli, despre chestii care într-adevăr contează (prin frumusețea sau tragicul lor), ori vei fi amendat imediat. Afli rapid cum stai. Nu vreau să se schimbe această stare de lucruri; vreau să-i cer totuși cititorului tânăr un pic de îngăduință. Să-l rog să nu uite că scrisul multora dintre noi face anumite concesii culturale, că adică, pe măsură ce trece vremea, căutăm tot mai mult sprijin în cultură ca în ceva care nu dezamăgește (atâta timp cât nu i se cere ceea ce nu poate da…).
Asta nu înseamnă că pledez pentru o moderație pentru care totul merge, totul e bunicel. O lectură radicală, care nu se mulțumește doar cu voaluri culturale și cifruri lingvistice, ci vrea lucruri vii, imagini focusate fără milă, îți amintește câte parale faci de fapt. Aștept de la o întâlnire cu cititorii tineri exact asta – să-mi aducă aminte că literatura n-are voie să fie artificială, că justificările ei nu pot veni tot din interiorul literaturii, că manierismul nu te duce departe. Asta s-a și întâmplat când am ajuns în Iași în mai 2017: am întâlnit oameni care iau cititul tot atât de în serios pe cât iau eu scrisul.
Cu cât ești mai tânăr, cu atât pariezi mai mult pe un text. Iar un asemenea cititor este neprețuit tocmai pentru că el îți amintește că solidaritatea umană, în numele căreia ai început cândva să inventezi povești, este reală.“