Interviu  -  Alina Vîlcan  -  

O întâlnire cu scrii­torul ieșean Florin Irimia, pornind de la volumul de proză scurtă Bărbatul din spatele ceții, publicat în acest an la Editura Polirom.

Bărbatul din spatele ceții (Polirom, 2021), noua dumneavoastră carte, îl readuce în fața cititorului pe protagonistul din volumul de povestiri Misterul mașinuțelor chinezești, pe care o publicați în 2017. „Ea e tot despre mine, care nu sunt chiar eu, și despre părinții mei, care nu sunt chiar ei“, scrieți în preambulul volumului. Câtă autobiografie și câtă ficțiune este în Bărbatul din spatele ceții, cum se întrepătrunde propria dumneavoastră identitate cu aceea a personajului? Face parte, la urma urmei, din magia literaturii ca autorul și personajul, fiind adesea unul și același, să rămână totuși diferiți, însă cum ne raportăm la această dis­tincție azi, în mileniul al III-lea, privind mai ales spre textele scrise într-o incontestabilă cheie autobiografică? Este aceasta o dezbatere a literaturii actuale?

Nu știu să fie asta o dezbatere a literaturii actuale (mai este ceva vreo dezbatere în literatura actuală?), chiar dacă ar avea ceva potențial. Pentru mine acest narator este o mască. Îmi amintesc ce spunea odată Philip Roth, și anume că cea mai înșelătoare mască pe care o poți purta ca narator (înșelătoare tocmai pentru că este atât de convingătoare) e una care să-ți semene leit. În multe dintre situații, acest narator chiar îmi seamănă, dar nu suntem niciodată unul și același. E mai degrabă o distorsionare a mea, o combinație între ceva ce poate am fost și ceva ce aș fi putut fi, dar n-am avut ocazia sau curajul să o iau pe drumul acela. Dincolo de asta, să scrii presupune întotdeauna o disimulare, un rol, o asumare a unui eu diferit față de cel pe care l-ai putea numi eul tău de zi cu zi. Sau invers, poate disimularea apare atunci când nu scrii. E greu de spus. Cert e că nu te duci la cumpărături cu eul pe care-l folosești când scrii și nici ca profesor nu folosești același eu. Sunt costume diferite pe care le îmbraci în funcție de situație.

Cohen spunea într-unul din cântecele lui, „I love to speak with Leonard/ He’s a sportsman and a shepherd/ He’s a lazy bastard living in a suit“. Cu toții îmbrăcăm diverse costume în viață, iar pe unele nu le mai dăm jos niciodată, devin un fel de a doua piele. Despre asta e vorba și în cântecul lui, când își dorește să se ducă acasă, „without my burden/ going home/ behind the curtain/ going home/ without this costume/ that I wore“. Cred că aici „home“ se referă la moarte sau mai bine zis la locul de unde am plecat înainte de a ne naște, care e și locul în care ne întoarcem după ce murim, viața fiind o călătorie. Dar nu despre Cohen era vorba.

Când vorbim despre identitate, cel mai fascinant și frustrant aspect cred că ține de discrepanța dintre felul în care ne percepem noi pe noi înșine și felul în care suntem percepuți din exterior. Cine suntem noi cu adevărat? Ai spune că tu te cunoști cel mai bine, dar nu-i deloc așa. Când privim un autoportret de Van Gogh, nu înseamnă că ne uităm la o reprezentare obiectivă a lui Van Gogh.

Unul dintre cele mai atrăgătoare aspecte pentru cititorul cărții îl constituie spațiile pe care personajul central le traversează, ca spațiul comunist românesc și chiar iugoslav sau Berlinul de la începutul anilor 2000. Ce trebuie să aibă un loc pentru a deveni interesant pentru dumneavoastră ca prozator?

Trebuie să mă aibă pe mine acolo în primul și-n primul rând. Nu în sensul că, dacă eu sunt acolo, locul respectiv devine brusc mai interesant, ce vreau să spun este că, în literatură, este responsabilitatea scriitorului să facă locul interesant, Macondo, Yoknapatawpha, Castle Rock sunt doar trei exemple care-mi vin acum în minte. Sigur, nu mă compar, eu n-am inventat un asemenea ținut, dar e vorba de același lucru, și anume de a investi un anume spațiu geografic mai mult sau mai puțin real cu acea magie narativă care să-l facă deosebit, unic, ispititor.

Primul dumneavoastră roman, Defekt (Brumar, 2011), era laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry. Cum priviți azi, zece ani mai târziu, după alte patru cărți publicate – romanele O fereastră întunecată (2012) și Câteva lucruri despre tine (2014) și volumele de povestiri Misterul mașinuțelor chinezești și Bărbatul din spatele ceții – acel moment al debutului, cât contează un premiu important pentru debut, cum era atunci?

Când vine vorba de literatură la noi (și nu numai de literatură), sunt destul de pesimist, cred că se poate spune că acum zece ani era mai bine decât în prezent, iar pes­te încă zece ani va fi mai rău decât e acum. Altfel, premiul acela nu prea a contat, ca să fiu sincer. Am sperat că va conta, dar lucrul acesta nu s-a întâmplat. Sigur, el a contat pentru mine, în felul acesta am ajuns să călătoresc la Chambéry, un orășel pitoresc, aproape de Grenoble, despre care am scris și o povestire care va apărea, sper, la anul, și unde timp de trei zile, cât a durat festivalul, m-am simțit foarte bine. Dar propriu-zis pentru carte, acel premiu nu pare să fi contat câtuși de puțin.

Sunteți născut la Iași, în ’76, v-ați petrecut așadar mare parte a copilăriei în comunism, experiență pe care ați valorificat-o în Misterul mașinuțelor chinezești și nu numai. Visați, vă doreați, încă de pe atunci să deveniți scriitor, ce vă atrăgea spre literatură în copilărie?

Nu cred că mi-am dorit să fiu scriitor, pur și simplu așa s-a întâmplat. Când eram mic însă, îmi doream să fiu „om de știință“, așa le spuneam alor mei, deși nu știu ce-nțelegeam la vremea aceea prin asta. Din păcate, crescând, mi-am dat seama că nu aveam nici o aplecare spre știință, deși e posibil că tot ce voiam să spun era că-mi doream o meserie care să implice mult studiu, lectură, lucruri care până la urmă se regăsesc atât în meseria de scriitor, cât și în cea de profesor. Și apropo de lectură, ce mă atrăgea și ce mă atrage și acum la literatură e plăcerea descoperirii de noi locuri, spații mentale, virtuale, dar totuși atât de reale, de palpabile și convingătoare. Din păcate, această plăcere nu mai este la fel de gustată ca-n trecut, e de fapt din ce în ce mai puțin gustată de oamenii timpului nostru, s-a vorbit destul de mult despre asta, nu are rost să mă mai lamentez și eu aici. Ace­lași Philip Roth spunea într-un interviu că „moartea literaturii“, dar de fapt nu a literaturii, ci a lecturii, are de-a face nu neapărat cu lipsa interesului față de carte, ci cu lipsa puterii de concentrare pe termen lung, mai ales atunci când avem de-a face cu un roman. Nu știu dacă e adevărat sau nu, însă cu siguranță lectura presupune participare emoțională și intelectuală pe o durată mai mare de timp, și e posibil, spunea el, ca generațiile viitoare să nu mai fie capabile sau dornice să se dedice acestei activități care la noi nu s-a bucurat oricum niciodată de un prea mare interes. În acest context, apare în mod legitim întrebarea dacă mai are vreun sens să scrii. Sau cât sens mai are. Pentru că, oricât ai fi lipsit de orgoliu (iar scriitorii nu prea intră oricum în categoria celor lipsiți de orgoliu), la un moment dat nu poți să nu te întrebi: eu pentru cine (mai) scriu?

Cum se face că nu ați părăsit Iașii pentru un alt oraș, cum vă raportați la orașul în care trăiți și la istoria sa literară, cum îl priviți ca scriitor?

La momentul la care ar fi trebuit să plec din Iași, și din România de fapt, eram prea tânăr ca să nu cred, să nu am naivitatea să cred că lucrurile se vor îndrepta și la noi, că vom ajunge o țară „ca afa­ră“. Folosesc puțin ironic sintag­ma asta pentru că în accep­țiunea mea să spui „ca afară“ e de-a dreptul groaznic: afară e traficul infernal, e poluarea uriașă, e praful sau noroiul pe care-l iei pe tălpi și pe hai­ne, e gunoiul împrăștiat pe trotuar și infrastructura de lumea a treia și scuipatul băiețașului șmecher, afară e neputința statului român în toată măreția sa. Avem deja o țară „ca afară“, nu e nevoie să mai strigăm asta, e masochist. Oricum ar fi, n-o s-o avem decât dacă aducem oameni din afară, mai ales politicieni și func­ționari publici, ceea ce nu se va întâmpla. Revenind, azi nu mai cred că lucrurile se vor mai îndrepta vreodată, dimpotrivă, la momentul de față le văd tot mai strâmbe. Poa­te le văd așa pentru că am îmbătrânit și pe măsură ce îmbă­trâ­nești optimismul scade. Doar că, de fiecare dată când am sperat că acum lucrurile se vor schimba, s-a întâmplat ceva ca ele să nu se schim­be. Deci, nu știu, poate că sunt niște oameni acolo cărora nu le place schimbarea, chiar dacă o trâmbițează, sau poate pur și simplu suntem prea incompetenți sau prea corupți sau prea egoiști sau poate toate la un loc, habar n-am și de la un moment dat nici nu te mai interesează. Cert e că au trecut mai bine de treizeci de ani din 1989. Treizeci și doi de ani e mult pentru neschimbare. E un adevărat record. Ar trebui să-i chemăm pe cei de la Guinness să-l omologheze.

Cât despre Iași, ce pot să spun este că am amintiri frumoase de aici de pe vremea studenției. Pe atunci găseam orașul romantic, Copoul cu tramvaiele lui zăngănitoare era desprins parcă dintr-un film, mă uitam cum soarele uriaș colora lumina în arămiu în timp ce cobora încet spre orizont și-mi spuneam că mi-ar plăcea să trăiesc aici. Și aici am trăit. Doar că azi, din păcate, mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc aici. Orașul e sufocat de mașini, e foarte multă mizerie, cel puțin în zona în care locuiesc eu, mulți oameni agresivi, rudimentari, și în mașini, și pe jos. Cum s-a transformat Iașul acela romantic în Iașul acesta strident și ostil mi-e greu să spun. Tot ce știu este că, de când am vizitat Berlinul în 2002, mi-a rămas gândul la el și, ori de câte ori m-am întors acolo, am găsit un motiv în plus pentru care să-mi placă și să vreau să revin. De fapt, cred că pot să spun că Berlinul e orașul unde mă întorc întotdeauna ca și cum m-aș întoarce acasă, un acasă virtual, un acasă ideal(izat) îmi dau seama, dar un acasă de care am nevoie cât timp în Iași am ajuns să trăiesc ca-ntr-un fel de exil. Și nu cred că sunt singurul care gândește așa, pentru că să trăiești în această țară înseamnă să te simți mereu amenințat de ceva, de un abuz, de o nedreptate, care adesea nu e comisă de infractori, ci de către o structură de putere care dintr-un motiv oarecare simte nevoie să-ți facă rău, să te agreseze, să-ți pericliteze existența. Așa că un răspuns scurt, dar onest la întrebarea dumneavoastră ar fi: de fraier. Aș fi putut începe așa și cred că ar fi fost mai bine.

Revenind la Bărbatul din spatele ceții, cred că mulți cititori vor remarca stilul povestirilor. Ce vă interesează din punct de vedere stilistic la textele pe care le scrieți, cum se rafinează stilul unui prozator de azi fără a afecta autenticitatea textului? Ce scriitori (din toate timpurile) vă plac pentru stilul lor?

Mă interesează să poată transpune cititorul într-o altă lume, așa cum și eu când citesc vreau să călătoresc, să ajung undeva unde n-am mai fost până atunci sau am mai fost, dar vreau să mă întorc. Stilul e ceva organic, cu siguranță că poate fi îmbunătățit, cizelat, dar trebuie să-l ai deja într-o formă sau alta când te apuci de scris. Stilul e muzica textului și e amprenta unică a fiecărui scriitor. Sunt o mulțime de scriitori pe care i-aș aminti aici, Nabokov, Kafka, Thomas Mann, Richard Ford, Alice Munro, Margaret Atwood, Michael Chabon, Mircea Cărtărescu. Și mulți, mulți alții, pentru că fiecare scriitor bun are harul lui.

Care considerați că sunt obsesiile dumneavoastră literare? Cum vă ajută și cum vă încurcă?

Nu cred că am, propriu-zis, o obsesie literară. Vreau doar să reu­șesc ceea ce-și dorește până la urmă orice alt scriitor: să găsesc cuvintele potrivite pentru gândurile care-mi trec prin minte. Recitesc de zeci de ori textele pe care le scriu până ce sunt mulțumit de felul cum sună și se leagă între ele. E foarte important pentru mine ca narațiunea să sune bine (chiar dacă literatura nu e muzică, e totuși muzicală), iar în cazul celor două volume de proză scurtă, care pot fi privite și ca romane, am urmărit ca părțile să formeze acel tot unitar pe care mi l-am dorit de la bun început. Deci poate aș putea spune că fiecare carte la care scriu este obsesia mea literară din acel moment.

Cum trăiți în viața de zi cu zi, cum vă împărțiți timpul între activitatea universitară, cronică literară și ficțiune, cât timp vă rămâne pentru aceasta din urmă? Cum arată laboratorul dumneavoastră de scriitor?

Să scrii înseamnă să pleci din lumea asta și să trăiești numai tu, de unul singur, pe o altă planetă. E un fel de autoexil și prețul pe care ești obligat să-l plătești pentru a-ți făuri lumile ficționale și pentru a le da viață. Dacă, într-a­devăr, ar fi să ne imaginăm mintea scriitorului sub forma unui laborator, în el nu s-ar afla nimeni alt­cineva decât scriitorul și eprubetele sale, fiecare câte un capitol din cartea la care lucrează. Și totuși, dacă ești scriitor, ești dispus să faci acest sacrificiu, unii nici nu l-ar numi sacrificiu, unii ar numi sacrificiu faptul că din când în când mai trebuie să se întoarcă de-acolo. În cazul meu, ce pot să spun este că nu am timp să scriu cât aș vrea. De fapt, am constatat că de la carte la carte am (avut) tot mai puțin timp să scriu cât și cum aș fi vrut. Înainte scriam aproape în fiecare zi, acum mă bucur dacă reușesc să scriu în fiecare săptămână. Dar nu asta este cea mai mare problemă. Problema cea mai mare este că publicul căruia i te adresezi, pentru că, așa cum spuneam, nimeni nu scrie doar pentru sine, pare că se împuținează pe zi ce trece. Și, de fapt, nici asta nu-i cea mai mare problemă. Cea mai mare problemă acum e să convingi niște oameni nu să citească, ci să se vaccineze.

Ce le spuneți studenților dumneavoastră care își doresc să scrie sau ce considerați că ar fi bine să știe un tânăr din România de azi care visează să devină scriitor?

Universitatea din Iași nu are, din păcate, un program de creative writing, program care, dacă ar exista, cred că ar beneficia de ceva interes și unde lucrurile astea, dar și multe altele, ar putea fi discutate mai în detaliu. Foarte pe scurt, cred că ce ar trebui să știe un tânăr sau o tânără din România care vrea să se apuce de trea­ba asta este că trăiește într-un timp și mai ales într-o cultură care îi sunt potrivnice, dar că, bine­înțeles, asta nu înseamnă că nu trebuie să-ncerce. Până la urmă, dacă ai talent, de ce n-ai face-o? Și, cine știe, poate lucrurile se vor schimba la un moment dat. „I see a change coming on“, spune Dylan într-un cântec (deși o spune ironic). Schimbarea la noi nu se întrevede, dar uneori tocmai când nu mai ai nici o așteptare, nici o speranță, ceva se-ntâmplă și… Nu, asta e wishful thinking, îmi dau și eu seama. O schimbare în bine cere timp, tot ce vedem că func­ționează în afară funcționează așa pentru că, acum mult timp în urmă, niște oameni au început să construiască ceva, să zicem o societate. Iar acum se văd efectele. Nimic bun nu se-ntâmplă peste noapte. Știam asta de la Meșterul Manole.

Galerie foto