Concertul nr. 1 pentru pian și orchestră de P.I. Ceaikovski cred că este unul dintre cele mai des auzite concerte în sălile de concerte din România. De asemenea, nu cred că există pianist trecut prin furcile caudine ale unui concurs internațional care să nu treacă (și) prin proba acestui concert. Un pianist aflat la început de carieră solo trebuie să dovedească că știe la perfecție acest concert, diferența dintre un solist și un instrumentist membru al unei orchestre ține de nivelul tehnic și de personalitate.
M-am apropiat greu de Ceaikovski, habar n-am de ce; la fel și de Boris Godunov, opera lui Mussorgski, atât de rar auzită pe scenele de la noi. În schimb, am în minte și acum scene întregi din Evgheni Oneghin, opera aceluiași Ceaikovski, în montarea Operei Naționale Române, cu Iulia Isaev în distribuție. Despre Șostakovici ce să mai spun?
L-am descoperit târziu, prin liceu, dar de atunci încoace nu-l refuz, îl ascult de fiecare dată cu uimire, căci mi-e imposibil să înțeleg care i-au fost resursele, de unde și-a alimentat (cu atâta furie, de ce nu, în anumite momente) genialitatea. Lacul lebedelor? Cum să nu, dacă mai este și cu o distribuție demnă de Teatrul Balșoi atunci vă asigur că n-avem ce vorbi câteva ore bune!
Sunt doar câteva nume din sfera muzicii rusești care-mi vin în cap acum, la o primă evocare. Spiritul rus este (și) unul foarte muzical, mă feresc să spun eminamente, deși mi-e imposibil să cred că există cineva care să nu fi ascultat măcar o bucată muzicală din folclorul acestui popor. O să mă întrebați de unde aceste evocări de nume din sfera muzicală, că doar titularul RUBATO este Cătălin Sava. Adevărul este că i-am citit ultimul articol recent dimineață (în care era vorba de Renaud Capuçon, nici un rus pomenit, parol) și, cum-necum, au început să se lege ideile.
Pentru Troyat, Rusia este parte și din Europa, sau mai cu seamă din Europa
E greu să scrii despre Henri Troyat, scriitorul cu atât de multe biografii în portofoliu, încât te întrebi de unde atâta memorie. Nu știu să existe un alt scriitor de talia lui Troyat care să cunoască atât de bine cultura și civilizația spațiului rusesc, fără să fi trăit acolo prea mulți ani.
Emigrat încă din copilărie, din cauza celebrei Revoluții din Octombrie, Troyat n-a uitat să pună în sacul pribeagului mirosul stepei rusești, altfel cum să explic forța detaliului de care se folosește cu atât de mult meșteșug? Toate biografiile lui se remarcă prin această bogăție de date; vocația lui de istoric l-a ajutat să-și ordoneze în minte datele, evenimentele și oamenii, să stabilească relația de cauzalitate și, mai ales, să pună în context evenimentele.
Pentru Troyat, Rusia este parte și din Europa, sau mai cu seamă din Europa; din cărțile dedicate lui Cehov și Nicolae al II-lea – ambele recent apărute la Editura Polirom – îți dai seama cât de interesat a fost acesta de amănuntele cu privire la relațiile celor doi cu Europa, cum s-au poziționat aceștia față de di-versele evenimente ale lumii europene sau dacă au avut niscaiva afinități pentru una sau alta din culturile spațiului european.
E de înțeles această cale urmată de Troyat, căci clasa superioară a Rusiei și-a consolidat puterea de-a lungul anilor bătând calea Europei, marile curți regale avându-i ca oaspeți de-a lungul anilor. Un rus cultivat trebuia să știe câte ceva și despre Franța și valorile ei, dacă nu în profunzime, măcar la nivel de conversație de salon.
Capacitatea lui Troyat de a ordona cantitatea imensă de date
Henri Troyat a trăit suficient de mult (95 de ani), încât să-și poată elabora propria metodă de cercetare și să influențeze producția de biografii. A adunat și ordonat cantități imense de date, amănunte cu privire la fapte istorice neînsemnate pentru profani, dar esențiale pentru istoricul rafinat și profund, a aruncat lumină acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit, a scos în evidență trăsături de caracter despre care puțini bănuiau că au existat.
Dar, dincolo de toate acestea, se observă lipsa patimii. Chiar dacă cărțile lui te prind, nu te lasă indiferent și, lucru deloc de neglijat, în ciuda dimensiunilor considerabile, se citesc în întregime și dintr-odată. Cu alte cuvinte, nu lași cartea la jumătate, nu abandonezi după primul capitol, dar nici nu prea ai cum să citești în paralel o altă carte.
Cunosc câțiva oameni de cultură, intelectuali de prin rang ai societății românești contemporane, care au mărturisit că, după ce au citit Cehov de Henri Troyat, i-au înțeles mai bine opera. Ce compliment mai frumos ca acesta să fie? Eu fac parte din categoria celor care nu sunt interesați de omul din spatele scriitorului; n-am fost niciodată amatoare de date personale (cu cine s-a căsătorit, câți copii a avut sau cum s-a descurcat în viața de zi cu zi), dar nici nu le-am ignorat, atunci când le-am primit. Am preferat (și încă prefer) să citesc opera fără să mă conectez la dimensiunea personală; nici astăzi, când a ajuns să conteze mult prea mult opțiunea politică în evaluarea unei scriituri, nu mă grăbesc să caut date cu privire la unde locuiește un scriitor sau ce-i place să mănânce. Dacă simt că-mi scapă ceva printre degete atunci când citesc un roman sau o povestire, atunci da, încep să caut date despre toate cele enumerate aici.
Cu toate acestea, biografia lui Cehov m-a prins de la primul capitol. M-a impresionat, pe măsură ce citeam din ce în ce mai mult, capacitatea lui Troyat de a ordona cantitatea imensă de date factice din care s-a alcătuit biografia marelui scriitor rus.
Anton Cehov
Cehov a trăit puțin, dar extrem de intens. Un om care nu s-a lăsat dominat de boală, dar care a fost învins de ea, nu înainte de a fi repurtat câteva victorii importante. Cehov nu doar că a scris foarte mult, dar a și călătorit foarte mult, a fost un rătăcitor, dar în sensul bun al cuvântului. Peregrin printr-o lume căreia i-a aparținut, Cehov a luat cu el peste tot dorința de a face bine și nevoia de a-i ajuta pe ceilalți. Rarisimă capacitatea lui de a se pune la dispoziția celorlalți, de a se dărui fără a se risipi! Rămâi uluit când îți dai seama câte lucruri a putut face Cehov pentru oamenii din jurul lui, cunoscuți, prieteni sau admiratori. Troyat a identificat corect resorturile acestei bunătăți fără margini, dar a pus în lumină și nevoia lui Cehov de a schimba lumea. O nevoie mai puțin evidentă profanului, dar biograful s-a ajutat în acest sens de micile rezumate strecurate ici și colo ale câtorva din povestirile scrise de Cehov de-a lungul anilor, dar mai cu seamă ale celebrelor piese de teatru.
La primul rezumat eram cât pe ce să spun „Uite, în sfârșit, un punct slab al lui Troyat!“, dar la o privire de ansamblu mi-am dat seama că are logică ce face acesta: cartea nu este doar pentru iubitorii de teatru sau doar pentru amatorii de povestiri. Nu, cartea este în primul rând pentru cineva care vrea să cunoască câte ceva despre societatea rusă de sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Pentru cineva care vrea să înțeleagă cum de a fost posibil ca Rusia să ajungă o mare putere a lumii contemporane, cum de a fost posibil ca tocmai din Rusia să plece viforul comunist, cel care a făcut prăpăd în mai bine de jumătate din lumea europeană aproape 50 de ani.
Cehov este pentru oamenii cu prejudecăți, pentru cei care încă mai cred că Rusia este un spațiu al mujicilor și al lagărelor de muncă siberiene. Pentru că da, Troyat a citit cu o acribie demnă de un arhivist de mare forță toată corespondența purtată de Cehov – și, Doamne, omului ăsta chiar îi plăcea să trimită scrisori! – și a scos de acolo detalii și amănunte care puse cap la cap dau notă cu privire la cultura și civilizația unui spațiu încă prea puțin cunoscut la noi.
În Cehov revin cu obstinație câteva nume, prieteni care l-au însoțit pe scriitor de-a lungul anilor, nume pe care le veți regăsi și în Nicolae al II-lea. Ultimul țar. E salutară din această perspectivă, decizia Editurii Polirom de a deschide seria de autor Henri Troyat cu aceste două titluri.
Suvorin este unul dintre aceste nume, prieten foarte apropiat lui Cehov, jurnalist de primă linie în epocă, el a fost și martor al măririi și decăderii ultimului țar.
Nicolae al II-lea
Troyat nu lasă niciodată o idee în aer, după cum nu uită că imaginea de ansamblu se obține din mici detalii, cu condiția să le pui la locul lor. Dacă la Cehov contează foarte mult decizia personală și felul cum se reflectă aceasta în viețile celorlalți, la Nicolae al II-lea contează foarte mult decizia politică și felul cum aceasta influențează soarta Rusiei.
Citind volumul dedicat ultimului țar mi-am adus aminte de Maria Stuart de Stefan Zweig, alt mare biograf al literaturii universale. Pe undeva, cele două capete încoronate se aseamănă; nici unul nu era făcut că conducă destinele unui stat (mare, puternic, influent), dar amândouă au ajuns în situația de a învăța să se descurce. De aceea, Troyat dedică primele capitole ascensiunii la putere, cum de a fost posibil ca un om care nu avea nici o înclinație pentru a fi în fruntea unui imperiu să facă istorie. Bune sau rele, deciziile lui politice sunt trecute prin multe filtre de către Troyat, astfel încât cititorul să înțeleagă grozăviile comise de primii revoluționari ruși.
Foarte interesant se detașează din ambele volume importanța familiei. Nu există ideea de evoluție în afara familiei, nu există abandon sau separare de familie; Cehov a locuit cu mama și una dintre surori până la moarte, le-a asigurat și celorlalți frați evoluția socială. S-a îngrijit chiar și de tatăl abuziv, căruia nu-i putea ierta privațiunile la care l-a supus în copilărie, poate și pentru că toate aceste lipsuri l-au îndârjit (dar nu l-au transformat într-o fiară). La Nicolae al II-lea, familia capătă altă valoare și alt sens, sfârșitul domniei fiind și sfârșitul familiei. Ce crimă mai odioasă de atât de se poate închipui decât moartea tuturor Romanovilor, o moarte atât de violentă, încât a stat la baza multor scrieri de ficțiune?
Rusia e o întindere uriașă, supradimensionată, greu de condus și imposibil de cuprins într-o singură (și unitară) matrice culturală. Poate că aici se găsește și explicația pentru multele, neașteptat de multele biografii ale unor personalități rusești scrise de Troyat. Poate că scriind despre ele, culegând datele și construind sisteme de referință cu ajutorul acestora, el a vrut să înțeleagă, să priceapă, să ajungă la capătul deducției.
Nu se pierde nimic pe drum, totul se adaugă, în straturi concentrice
Nu, Troyat nu s-a îndoit niciodată de faptul că Rusia a dat lumii unii dintre cei mai valoroși oameni de cultură. Dar a vrut ca toată lumea să afle despre ei, să-i cunoască și să se apropie de marea literatură rusă (de exemplu). Pentru ca acest lucru să devină posibil el a ales un ton lipsit de orice urmă de didacticism, a lăsat faptele să se facă auzite, să răzbată până la cititor, iar pentru asta s-a slujit și de cele câteva calități de scriitor pe care le-a posedat. Troyat a scris biografiile cu pasiunea unui scriitor de romane polițiste, or asta înseamnă talent, dar și tehnică asumată, însușită. Portretele celor despre care a scris se conturează pe măsură ce aceștia acționează, evoluează, trec de la un eveniment al vieții la altul, înaintează în vârstă. Nu se pierde nimic pe drum, totul se adaugă, în straturi concentrice. Toate firele, toate detaliile duc la personajul central, la cel căruia îi este dedicată cartea. Pare obositor de urmărit ce spun eu aici, dar dacă luați cărțile o să vă dați seama cât de cuceritor e în fapt Troyat.
Două nume apar în mod frecvent în biografia lui Cehov: Tolstoi și Gorki. Interesant este că Troyat îi pune pe cei trei pe o linie orizontală invizibilă, fără să stabilească foarte clar cine sunt polii și cine e la mijloc. Evident, uneori avem tendința de a-l pune pe Tolstoi în vârful unui sistem piramidal de valori, dar felul cum se strecoară acesta în povestea lui Cehov ne face să credem altceva. Să fie aici o perspectivă asupra căreia Troyat a vrut să medităm? Se prea poate. Ce știu sigur e că, după ce-am citit Cehov, am căutat în biblioteca personală volumele de povestiri ale acestuia și scrierile lui Tolstoi, Gorki știam sigur că nu am. Gândiți-vă că cei trei sunt doar trei nume dintr-un tablou cu multe, foarte nume mari. Istoria literaturii ruse a dat lumii nume grele, pe care n-are rost să le ierarhizăm. E una din lecțiile lui Troyat.
M-am uitat pe lista cu biografiile scrise de Troyat și n-am găsit nici un nume de compozitor rus. Un amănunt care m-a făcut curioasă: oare ce muzică îi plăcea să asculte, oare cât loc ocupau în mintea lui (cea atât de bine organizată) armoniile muzicale? Avea ritualuri, scria mai bine dimineața sau seara? Iată cum, dintr-odată, se naște întrebarea: oare cine va fi biograful unuia dintre cei mai mari biografi pe care i-a avut literatura universală de-a lungul timpului? Până la urmă, de ce nu, face bine să ne delectăm căutând detalii puțin frivole cu privire la ce manii a dezvoltat Toyat aranjând fișele cu mii de amănunte din care a alcătuit atâtea biografii. E semn că am învățat ceva din toate cele scrise de el de-a lungul unei vieți: poveștile oamenilor vor fi interesante atât timp cât nu uităm că sunt ale lor, ale oamenilor.
Și, totuși, ce muzică asculta Troyat?