În dialogul Parmenide, Platon îl pune la un moment dat în încurcătură pe Socrate. Este vorba despre episodul în care Parmenide îl întreabă: „nu cumva și în privința anumitor lucruri ce-ar părea să fie de tot râsul, bunăoară firul de păr, noroiul și gunoiul, sau și altele cât se poate de nedemne și netrebnice, ajungi tot la aporie, întrebându-te dacă trebuie sau nu să afirmi existența unei forme separate, diferită și ea de lucrurile ce ne stau la îndemână?“ (130 c-d). Tânărul Socrate se apără în fața bătrânului Parmenide, însă răul este deja făcut: la temelia filosofiei occidentale este pusă deja decizia de a refuza consistență ontologică, drept la a fi lucrurilor insignifiante, resturilor, rebuturilor, celor care întruchipează în totalitate perisabilitatea lumii.
Mult mai târziu, Nietzsche se dezlănțuie împotriva pretenției rațiunii de a pune o pecete sobră și înghețată pe chipul jucăuș, trecător, schimbător al celor care ne înconjoară, dar o face abia când decizia inițială din dialogul platonician își pierduse din puterea de seducție. Mai bine de două milenii, gândirea nu a știut să articuleze altceva decât eternități și esențe.
Cartea lui Alexander Baumgarten, Restul ca problemă a filosofiei (Polirom, Iași, 2021), arată ce s-a pierdut în acest interval. Universitarul clujean formulează, într-o manieră liberă și fără rigori academice excesive, un proiect de a înțelege „ceea ce rămâne încă de gândit ori de câte ori ai făcut-o deja și pe care mintea nu îl poate niciodată dizolva“ (p. 10). O face însă (și aici cartea devine și o savuroasă ironie) reformulând teme și întrebări ale filosofiei serioase, ale „filosofiei prime“, care are în vedere principii, cauze și finalități ultime ale lucrurilor. De exemplu, reformulează vechea întrebare a lui Leibniz de ce există mai degrabă ceva decât nimic printr-una proaspătă: de ce mereu rămâne ceva mai degrabă decât nimic? Prima este periculoasă de-a dreptul: Moromete, scrie Baumgarten, l-ar putea oricând pune în dificultate, întorcându-i interogația (pe ce te bazezi?). Așadar, este vorba despre o metafizică a celor care nu pot sta sub nici o rigoare metafizică: resturile, firimiturile, nu esențele sau principiile ființei.
Alexander Baumgarten mai are, în continuare, de făcut o alegere, poate cea mai dificilă: trebuie să își găsească o metodă de a vorbi despre rest, pe de o parte păstrându-i caracterul de rest, adică nereducându-l la un lucru și pe de altă parte găsind resurse pentru a face discursul inteligibil. Soluția este aceea de a urmări, în cărți, idei sau viață, pur și simplu, „viclenia restului“, felul în care el este, în același timp, prezent și inefabil în exercițiul gândirii. Așadar, o atenție orientată spre ceea ce rămâne când gândirea este suspendată ar fi o bună modalitate de a recunoaște restul, iar capitolele cărții sunt tot atâtea exerciții ale unei astfel de suspendări.
Mai întâi sunt suspendate formele maximale ale gândirii, pretențiile ei exagerate de a ajunge până la cer. În acest punct, Aristotel este tăios: „A afirma ceva despre toate și a nu lăsa nimic deoparte este un semn al prostiei“ (în tratatul Despre cer, citat la p. 26). Ulterior, nu doar această formulă a gândirii totale este luată în discuție, ci și varianta ei cotidiană. Nu doar când încercăm să gândim totalitatea ne găsim în dificultate, ci în orice situație, fie ea cât de comună. Aste pentru că, de fiecare dată, faptul de a cunoaște nu poate fi rezumat într-o formulă de tipul „S este P“. Incontrolabilul intuiției, puterea inconștientului, infinitul poetic al memoriei și al imaginației fac astfel încât această formulă predicativă să nu epuizeze cunoașterea. Să lase, altfel spus, un rest.
Pe lângă cunoașterea „speculativă“, care nu poate fi completă, nu epuizează obiectul, nici cea „hermeneutică“, a sensurilor, nu este una definitivă. Textul sacru este cel mai celebru exemplu al acestei infinități a interpretării, alături de experiența relecturii, după trecerea deceniilor, a cărților copilăriei. În ambele cazuri, sentimentul nesfârșirii, ca plenitudine a adevărului, în primul caz sau ca orbitoare nostalgie, în cel de-al doilea sunt semne ale unei nesfârșiri proaspete și roditoare. Alexander Baumgarten notează, la un moment dat, în chip radical: „viul produce rest“ (p. 71). A face filosofia restului înseamnă astfel a face filosofia vieții, în primejdie de a fi închisă între granițele conceptului. În plus, mai înseamnă și a căpăta bucuria copilului care zădărnicește munca celui care, fără spor, se încăpățânează să strângă frunzele toamnei.
Definiția restului sau, mai degrabă, punerea acestuia în limbajul filosofiei este realizată de Alexander Baumgarten plecând de la vocabularul antichității grecești, pe care îl cunoaște atât de bine: „aici putem citi acum cele trei trăsături fundamentale ale restului: că el trebuie asociat cu o negare a raportului dintre formă și materie, că el corespunde unei spaime/ uimiri originare organizată sub forma unei tradiții complexe care este apărată de susținătorii ei și că locurile abandonării restului mimează receptacolul, ca și cum o materie receptivă ar putea reînghiți, ca pe o formă (sau o doică a devenirii, ar spune Platon, cel din Timaios), ceea ce îi oferim“ (p. 128). Astfel înțeles, restul nu este doar un deșeu ontologic, ci o regiune aparte a ființei, o zonă cu reguli proprii, cele ale vieții. Cultura occidentală s-a angajat cu toată puterea în circumscrierea și stăpânirea acestui domeniu. Alexander Baumgarten enumeră și comentează diverse strategii, de la gesturile cotidiene ale omului civilizat la forme artistice ale evacuării restului sau, mai mult, la reflecții filosofice și teologice. Cel puțin faptul că autori precum Platon, Aristotel, Grigorie cel Mare, Bernard din Clairvaux sau Heidegger reflectează asupra restului, încercând să îl înțeleagă și să îi controleze puterea arată că este vorba despre mai mult decât un loc secundar al reflecției: mai degrabă, este o fantasmă care bântuie și amenință în permanență gândirea.
Finalul cărții pune problema restului dintr-o altă perspectivă, aceea a veritabilului său oponent: simplitatea. Omul simplu, în sensul evanghelic și, mai târziu, tradițional, pare a semnala „posibilitatea unei experiențe fără rest“ (p. 175), a unei existențe integrale. Prin urmare, nu filosofia, cu catedralele ei argumentative, în care este slujită totalitatea ființei, va fi capabilă să adune resturile lumii, ci „sancta simplicitas“ a gestului care închide în el plenitudinea sensului. Un exemplu, care rămâne să fie discutat altă dată, este Patericul, cartea care vorbește despre cum oameni simpli au reușit să strângă întreg nisipul deșertului într-un zbor nesfârșit către cer.
Alexander Baumgarten, Restul ca problemă a filosofiei, colecția „Plural“, Polirom, 2021