„Suplimentul de cultură“ vă oferă în avanpremieră un fragment din volumul Oameni în trening de Robert Șerban, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Întocmai ca un elefant
Toată lumea îl știa de Ele, de la Elefantu. Avea aproape doi metri, iar în tinerețe cântărise 180 de kilograme. Dar porecla nu de aici i se trăgea, nu de la corpul său uriaș, ci de la nas. Care era enorm, neverosimil de mare, ca o trompă. Toți întorceau capul după el pe stradă, nimeni nu mai văzuse un asemenea nas. Nici măcar cei care-l știau dintotdeauna nu se puteau abține să nu i-l fixeze cu privirea.
Cu trecerea anilor, Ele a pierdut din greutate, s-a mai încovoiat de spate, dar trompa era la locul ei, stupefiantă.
La un moment dat, Ele a început să călătorească. O făcea des, de parcă ar fi găsit o comoară și n-ar fi știut pe ce altceva să o cheltuiască. Nu mergea doar prin țară, ci și în locuri îndepărtate, din străinătate, de unde se întorcea după câteva zile ori după câteva săptămâni, dar fără să aducă cu el nici măcar o fotografie, o carte poștală, o frunză, un fir de ață. Dacă n-ar fi fost văzut în aeroport ori așteptând autocarul, nimeni n-ar fi crezut că Ele colinda lumea.
Când puținii lui prieteni îl întrebau unde a fost, încotro se va mai duce, dar mai ales ce face pe acolo, pe unde niciunul dintre ei nu ajunsese, răspunsul era invariabil: „Mă uit, mă uit“. Nici nu venea bine de unde plecase, că după vreo trei-patru zile pornea din nou. Părea că slăbește, părea că nasul îi crește puțin câte puțin, dar n-ai fi putut jura dacă e așa sau nu.
Ele trăia singur de peste 40 de ani. Soția îi fugise după nuntă, iar lui i-a fost suficient: nu s-a recăsătorit. Probabil că ar fi fost complicat să-și găsească pe cineva. Nasul îi era la fel de hipnotizant pe cât era de respingător. Dar se zice că nici măcar n-a încercat.
După una dintre plecări, Ele nu s-a mai întors. A trecut o lună, au trecut două luni. Trei. Unul dintre vecini, care îl cunoștea încă din copilărie, a anunțat poliția, care nu i-a dat niciodată de urmă, deși l-a căutat și în țară, și în străinătate. Și cu ajutorul rețelelor de socializare, și cu anunțuri în presă, inclusiv pe la televiziuni.
Motivul cel mai des invocat al dispariției lui Ele era că găsise ceea ce căutase, de fapt, în toate călătoriile sale: locul perfect în care să moară, cât mai departe, neștiut de nimeni, întocmai ca un elefant.
Prețul lui Fery
Fery a vrut să se facă psiholog: a văzut un film teribil, în care un detectiv șleampăt și într-o ureche se folosea de psihologie ca să rezolve cele mai complicate cazuri de crimă, cu autori siniștri, sângeroși, inteligenți și necunoscuți până la apariția lui. Dar, fiindcă nu le avea cu tocitul și era foarte îndemânatic, Fery s-a făcut mecanic auto. Unul cu o intuiție formidabilă: din două-trei întrebări puse șoferului dădea corect diagnosticul mașinii.
„Nu s-a inventat jucăria pe care să nu o repar“ – scria, cu argintiu, pe spatele salopetei lui. Numai că adevărata pasiune a lui Fery erau femeile. Și nu oricare, ci doar acelea care aveau pe talpa pantofilor prețul. Prețul pantofilor. Sau al cizmelor, balerinilor, sandalelor, adidașilor, tenișilor, bocancilor.
„Cu astea mergi la sigur, nu trebuie să consumi carburant“ (aici își freca arătătorul și degetul mare ca să se vadă limpede despre ce-i vorba), „ci doar cauciucuri“ (făcea cu ochiul și apleca nițel capul, de parcă ar fi salutat discret). „Tipele astea sunt deja amețite și aburite, nu-ți mai trebuie decât un subiect, un predicat și-un compliment, o privire directă-n pupilă și le-ai suit pe cric“, explica mecanicul. Dacă, în replică, i se spunea că numai niște proaste uită să dezlipească prețul de pe pantofi și că nu e tocmai în regulă să te încurci cu astfel de specimene, Fery para scurt: „Nu te pricepi! Nu-s proaste, n-am zis că-s proaste, îs distrate. N-au ele treabă, îs pe altă lume, plutesc. Alea fără preț pe talpă sunt mereu cu ochii-n patru, serioase, țepoase, atente, n-ai șanse. Mai pierzi și timpul. De ce să-ți pierzi vremea când lucrurile se pot rezolva rapid și ușor? Crede-mă, știu la perfecție psihologia femeilor“.
Iar realitatea din teren îi oferea argumente irefutabile și îi dădea statutul unui om care nu bate câmpii: ani în șir a fost văzut numai cu tipe bine și cochete, printre cele mai cele din orașul în care repara mașini ca nimeni altul.
Cazul lui Fery se studiază astăzi la Academia de Poliție după ce, într-o zi, a fost găsit mort în propriu-i apartament, în pat. Era îmbrăcat cu salopeta, încălțat, cu mâinile în buzunarul de la piept, acolo unde ținea o mică lanternă. Nu prezenta nici o urmă de violență, n-avea nici un semn ciudat, doar pleoapele ochilor îi erau lipite una de alta cu câte un petec mic și alb, din acelea pe care sunt scrise prețurile pantofilor.
CARTEA
„Robert Șerban se avântă în proză cu același elan, cu aceeași poftă de a crea lumi ca în poezie. Își încordează mușchii, își reglează respirația, se așază reglementar la startul probei de 100 de metri, așteaptă semnalul și țâșnește. Dar ca să ajungi la finiș ca un campion e nevoie de accelerație, fuleu și viteză. Le are Robert? Le are. Adică simte (și știe) cum să aducă proza la linia de sosire, din fraze puține, cu tensiunea în crescendo, cu un pas epic bine reglat, precipitat spre cele mai neprevăzute finaluri. Iar ceea ce îți rămâne în minte după ce ai asistat la spectaculoasa cursă contracronometru e imaginea unei lumi ciudate. O lume a periferiei, când veselă, când mai degrabă tristă, când viu colorată, când dezolant de cenușie, în care se trăiește paroxistic, dar cel mai des se moare. Robert Șerban, autorul acestei lumi, aleargă prin ea ca un prozator în trening. Doar că pe echipamentul lui stă scris Nike.“ (Adriana Babeți)
„După ce ai cucerit regina literaturii (poezia), de ce te-ai uita la o simplă marchiză (proza scurtă)? O dietă nesănătoasă, lipsa exercițiilor fizice, fumatul? Având în vedere vârsta lui Robert Șerban – 27 de ani –, cred că este vorba de toate la un loc. Așa c-a intrat în marchiză cu aplomb înconjurat de nori de fum și pentru că destul de recent povestirea părea că începe să cucerească publicul datorită unor buni scriitori, însă acum aproape toți au murit. Și iată că debutează-n zonă un poet și scrie o carte categoric remarcabilă. Nu știu dacă va rămâne cu marchiza, se va întoarce la regină sau va trece la chelar (romanul). Dar sunt convins că merită să-i admirați oamenii în trening, alcătuiesc o întreagă lume.“ (Răzvan Petrescu)
AUTORUL
Robert Șerban este scriitor, jurnalist și om de televiziune. Absolvent al Facultății de Construcții din Timișoara și al Facultății de Arte și Design din același oraș. Ca scriitor, a obținut numeroase premii și distincții, printre care: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994), Premiul revistei „Observator cultural“ pentru cea mai bună carte de poezie (2006), Premiul revistei „Orizont“ pentru poezie (2015), Premiul revistei „Ateneu“ pentru poezie (2016), Premiul agentiadecarte.ro pentru poezie (2019). Este realizator și moderator al emisiunii de televiziune „Piper pe limbă“ (Premiul SIMFEST 2011 la secțiunea talk-show), redactor al revistei „Orizont“ și publicist comentator la „Banatul azi“. Alte volume apărute la Editura Polirom: Scriitori la poliție (volum coordonat, 2016), Ascuns în transparență (împreună cu artistul vizual Pavel Vereș, 2017), Tata, eu glumesc serios! (împreună cu Tudor Șerban, 2018).