Harry Truman era, zice-se, exasperat că nu putea obține un sfat limpede de la economiștii lui, care, când erau întrebați dacă măsura cutare era bună sau nu, răspundeau mereu că, pe de-o parte…, dar pe de alta… („on the one hand…, on the other hand…“). Președintele american ar fi zis atunci „dați-mi un economist cu o singură mână“.
Există și asemenea scriitori „cu două mâini“ care fac o carte întreagă din faptul că așa nu se mai poate, dar nici altfel nu se poate. Personajele lor sunt paralizate de propria lor putere de analiză și se poartă tot timpul ca Ahile cel iute de picior care nu poate să prindă din urmă broasca țestoasă. Pentru orice gest năvălesc din toate părțile argumente și contraargumente al căror spectacol reprezintă, de fapt, singura intrigă cărții. Foarte productive sunt în direcția asta situațiile în care personajul principal vrea să-și abandoneze jobul la Fabrica de Lapte, dar în același timp ține prea mult la el ca s-o facă, și în plan secundar vrea, dar nu vrea, să-și părăsească soția, care la rândul ei vrea, dar nu vrea să fie cu amantul ei. Simpaticii eroi continuă vreme îndelungată această agonie, cu mare consum de artificii (și lapte), fără să ajungă la nici o concluzie. Însuși autorul, scriind ultimele cuvinte ale manuscrisului său, are o singură convingere: că așa cum și-a scris cartea nu e bine, dar nici altfel nu era bine.
Scriitorul „cu o singură mână“ oferă texte mai alerte. Simți o vioiciune, idealuri. În comparație cu volumele scriitorilor cu număr normal de mâini, ale sale sunt ca o reclamă hazlie la detergent alături de un Totentanz. La acest tip de scriitor, personajele au cerbicie, nimic nu le poate opri din drumul lor, ele prind din urmă țestoasa, o depășesc, o înfrâng, o îngenunchează. Ele se bat pentru principii și pentru pogoanele lor de pământ și câștigă în încăierare sau în instanță. Nu există riscul să uiți că citești literatură, pentru că nimeni din carte nu seamănă cu un om pe care l-ai cunoscut vreodată: toate personajele au în cap voci limpezi, principiale și triumfaliste – și nici o tăcere.
Evident, talentul presupune să găsești situația intermediară între a avea o mână și două. Lucrul nu pare simplu, așa că nu voi insista. Însă cu riscul de a duce prea departe metafora teratologică, aș adăuga doar că există și scriitorul fără nici o mână. Paradoxul „pictorului fără mâini“ e vechi și cea mai cunoscută formulare a lui e întrebarea lui Lessing: „n-ar fi fost Rafael cel mai mare geniu al picturii chiar dacă s-ar fi născut fără mâini?“. (Pasajul nu e, ce-i drept, dintr-un text dedicat explicit criticii literare/ de artă, ci dintr-o piesă de teatru jucată în 1772, doar câțiva ani după Laokoon). Oricum, ideea, că arta adevărată stă în intensitatea gândurilor și emoțiilor artistului, a căror transpunere în material e inevitabil limitantă, ține de o concepție neoplatonică a artistului curentă în Renaștere (cum altfel, dată fiind popularitatea Eneadelor?), și era exprimată deja atunci în gravurile care ni-l arată pe Rafael în atelierul lui, cu brațele complet ascunse sub veșmânt.
Când vine vorba de literatură, aproape toți avem brațele ascunse sub veșmânt. Avem în minte romane și poezii extraordinare pline de nesfârșitele reverii ale unei călătorii sau de tristețea ordaliilor prin care trecem din când în când, dar ele nu vor încăpea niciodată în ceea ce putem pune în scris. Și e bine așa.