Îmi place să spun despre mine că nu sunt nici invidios, nici gelos. Adevărul însă are – ca să zic așa – mai multe nuanțe. Să încep a le căuta, pesemne că aș fi nevoit să încropesc un roman sau două. Lăsând la o parte lenea mea structurală – dacă scriu, cine s-ar plictisi citind?
Respect cititorul și revin la subiectul rubricii, hăulind prelung numele trupei: Ulver (lup, în dialect norvegian). Și, mimând proza introspectivă, îmi recunosc slăbiciunea: muzica acestor băieți scandinavi a devenit un fel de obsesie pentru mine. Oare din ce motiv? Ce are atât de original și profund, încât mi-a spart zidul de protecție ridicat de alte – mii sau zeci de mii de – albume, din cele mai diferite zone muzicale și teritorii socio-culturale? Greu de elucidat…
Impulsul obsesiv a venit – ca să vedeți întâmplare – dintr-o banală întâlnire. În 2018, la câtva timp după ce publicasem aici un textuleț stârnit de ascultarea albumului The Assassination of Julius Caesar (2017), mergeam cu metroul bucureștean, nu mai știu încotro și de ce. Nefiind prea multă aglomerație, am zărit destul de repede o fată cu păr negru și lung, cam la 25 de ani, care ducea sub braț exact discul pomenit. Fără să țin cont de convenția ce-mi impunea reținere, am intrat în vorbă cu tânăra, exclusiv despre LP și trupa care îl editase. Voiam să știu de unde l-a cumpărat, dornic să-mi procur și eu un exemplar. Îl primise cadou, pentru că Ulver era formația ei favorită. Nu-mi amintesc restul discuției, dar știu că era cât p-aci să cobor alături de fericita deținătoare, prins în păienjenișul ideilor sale exprimate la repezeală, cu patimă netrucată. Invidie? Gelozie? Da’ de unde!
N-am fost atent dacă LP-ul respectiv a intrat și-n magazinele locale specializate în viniluri, să-l fi comandat. Fapt e că, luat cu – și luând – alte titluri, am uitat momentan ambiția (cu tot cu invidie & gelozie) de-a deține și învârti pe platan un disc imprimat de ulveri.
Între timp, norvegienii au mai editat câteva. Dintre ele, Drone (2019) mi-a înlăturat (nu vindecat!) obsesia ulveriană cam în același procent în care vaccinurile concurente pe piața pandemiei te feresc de virusul nesăbuit și nestăpânit. Puțin spus că m-a interesat cum au obținut nordicii asemenea sunete cumplite. Poate au înregistrat cum se prăbușesc la poli ghețurile milenare sau cum alunecă plăcile tectonice una peste alta, stâlcind între ele civilizații trufașe.
Oricât de amator al experimentelor audio mă cred, totuși n-am ascultat bine Drone, până când – har inspirației! – am rulat fișierul FLAC pe un Digital Analog Converter și – din greșeală, vă jur! – am rotit volumul amplificatorului cam la 40-45%, cu vreo 20-25% mai mult decât e nevoie în camera obișnuită. Am dat play și-am plecat să-mi torn alt pahar de ceva tărie. N-am apucat să mă întorc. Zgomotul crescător care s-a infiltrat între ziduri până ce a zguduit casa, literalmente, mi s-a părut că prevestea un cutremur… Vă previn: nu repetați greșeala mea, decât dacă vreți să vă alungați vecinii prepuielnici!
Astfel că, atunci când am zărit la vânzare Hexaedron, subintitulat Live at Henie Onstad Kunstsenter (2021, House of Mithology), am ezitat vreo câteva zile să-l capturez. (Ratasem și Flower of Evil, din 2020, continuarea stilistică a discului din 2017.) Ascultarea online a primelor trei piese nu mi-a instigat năravul de cumpărător. Însă A Fearful Symmetry m-a întors acolo unde – îmi dau seama bine azi, năucit de repetatele audiții – am căzut într-un maelstrom hipnotic. Mă ține deasupra doar necesitatea de-a schimba la pick-up cele două viniluri transparente.
Opresc aci disertația, mi-e teamă că bat de-a surda valurile. Lupii înoată, dar nu în oceane…