„Suplimentul de cultură“ vă oferă în avanpremieră un fragment din volumul Un secol de ceață de Matei Vișniec, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
De trei săptămâni, de când ancheta incognito în orașul R., procurorul Vigan reușise să realizeze un inventar complet al portretelor lui Stalin. Cel puțin vreo zece îl intrigau în mod deosebit.
Ce sens avea plasarea unui portret în măcelăria din centrul orașului, reprezentându-l pe Stalin pe cal? Tabloul era agățat pe perete exact în spatele măcelarului. De mai multe ori, intrând în măcelărie (unde uneori nici nu se găsea mare lucru de cumpărat), procurorul Vigan îl surprinsese pe măcelar lovind cu voluptate în câte o halcă de carne sau chiar retezând oase și apoi întorcând capul spre portretul lui Stalin, de parcă ar fi așteptat o încuviințare a acestuia pentru a-și continua treaba. Să fi vrut oare portretistul, prin plasarea lui Stalin pe cal, să incrimineze decizia partidului comunist de a debarasa România de cai? Era adevărat că în acel an, 1956, viceprim-ministrul Alexandru Moghioroș dăduse ordinul să fie omorâți 800.000 de cai pe motiv că iroseau hrana și privau vacile de o alimentație mai bună și mai consistentă. Tot din ordinul lui Alexandru Moghioroș fuseseră desființate mai multe herghelii, dar nu și cea din orașul R. Să fi avut acest tablou reprezentându-l pe Stalin pe cal vreo legătură cu faptul că herghelia din orașul R. rămăsese în activitate?
În creierul procurorului se intersectau tot felul de supoziții, se înlănțuiau tot felul de argumente, iar unele din concluziile sale îl speriau chiar și pe el. În nici un caz n-ar fi putut, în raportul pe care urma să-l întocmească, să spună chiar tot ceea ce gândea sau să dezvăluie chiar tot ceea ce descoperea. Același portret cu Stalin pe cal trona și pe fațada hergheliei din oraș, precum și pe fațada manejului, construcții vechi, datând de pe vremea administrației imperiale austriece. Încercau oare niște responsabili din orașul R., printr-o complicitate cu pictorul, să-și salveze în felul acesta diverse vestigii din epoca burghezo-moșierească?
Și mai problematic i se părea portretul lui Stalin instalat în popicărie, chiar în spatele popicelor de fapt. De data aceasta, pictorul îl surprinsese pe Stalin aplecat asupra unei mese, examinând după toate aparențele niște hărți. Numai că, văzut din punctul de unde jucătorii lansau bila spre popice, Stalin dădea impresia că se uită chiar la ele și că așteaptă rezultatul loviturii. Procurorul Vigan participase și el, în câteva după-amiezi, la astfel de partide de popice ca să înțeleagă ce se întâmpla acolo și mai ales de ce uneori jucătorii lansau bilele cu un elan enorm, chiar cu sete, ca și cum l-ar fi țintit pe tovarășul Stalin… Atmosfera din popicărie, unde se fuma intens, părea în mod evident influențată de portret. Printr-un mecanism psihologic pe care procurorul nu și-l putea încă explica, portretul le insufla jucătorilor un fel de bună dispoziție continuă, chiar un fel de excitație…
Lucruri ciudate se întâmplau și la gară, unde un portret al lui Stalin trona chiar pe peron, pe frontispiciul gării, deasupra panoului cu numele orașului. Procurorul Vigan nu reușise să înțeleagă, în ciuda multor ore de pândă, de ce în fiecare seară un acar proptea o scară în dreptul portretului, iar apoi se eclipsa în bodega din spatele gării… De ce veneau apoi diverși cetățeni din oraș, ducând cu ei câte două canistre, și urcau pe scară până când ajungeau în dreptul portretului? Cum acest ritual se derula seara, iar procurorul nu îndrăznea să-l perturbe apropiindu-se prea mult, nici nu reușise să descopere ce se întâmpla exact acolo, sus pe scară, și la ce foloseau canistrele. Aduceau oamenii apă în ele ca să spele în fiecare seară portretul lui Stalin? Procurorul Vigan ar fi avut nevoie de un binoclu extrem de puternic pentru a decripta misterul, cu atât mai mult cu cât, în momentul când oamenii ajungeau sus cu canistra, în jurul lor se lăsa un fel de ceață, ca și cum o locomotivă ascunsă în perete ar fi scuipat exact atunci niște aburi…
Să fi fost pictorul Iluțiu Zakarian în cârdășie cu Arcadie Sclipa, șeful gării? Sau cu Adam Yoel, directorul maternității din oraș? Pentru că și la maternitate se întâmpla ceva bizar: în sala de nașteri trona un portret reprezentându-l pe Stalin cu un deget la gură, ca și cum i-ar fi spus privitorului „Pst!“ sau „Taci!“. Tabloul era dispus în așa fel încât femeile aflate pe patul de naștere să-l vadă pe Stalin în tot cursul operațiunii… Ce încerca oare Adam Yoel, cel mai bun medic ginecolog din oraș, omul cu care de peste 30 de ani nășteau sute de femei, să le comunice prin plasarea acelui tablou exact acolo? Procurorul Vigan încercă să se pună în locul lor… Oare imaginea lui Stalin cu degetul la gură le ușura eforturile, le făcea să transpire mai puțin, să simtă mai puțin durerea sau să împingă cu mai multă forță? Sau poate acel tablou avea alt rol, să fie prima imagine percepută de nou-născuți? Procurorul se gândi mult la această simbolistică…
CARTEA
„Aș plasa acest roman în categoria ficțiunilor istorice, deși toate bazele sale de plecare sunt reale; ele se hrănesc din evenimente trăite de propria mea familie, precum și de mine însumi în naveta mea culturală Est-Vest. Evident, orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare, dar sute de oameni vii se oglindesc în aceste pagini. Umbra lui Hitler și umbra lui Stalin planează deasupra multor capitole și nu întâmplător partea a doua a cărții se intitulează «Răul are întotdeauna un frate geamăn».
Am încercat să înțeleg eu însumi, scriind, de ce oamenii nu învață mai nimic din greșelile trecutului și mai ales de ce repetă erorile servituții voluntare. Ceața ideologică despre care vorbesc în carte nu s-a risipit în acest început de secol, iar pe alocuri mi se pare că se îndesește, chiar în multe minți subtile și în multe suflete generoase.
Îl invit pe cititor să se îmbarce în lectura acestei cărți pentru a-și face singur o părere despre dilemele secolului trecut și despre cele profilate la orizont. Cu acest avertisment tragic, lăsat nouă moștenire încă de la grecii antici: doar problemele au soluții, nu și dilemele…“ (Matei Vișniec)