Dreptul la viață privată nici nu ar trebui să fie un drept, ci o prezumție. Oamenii din jur ar trebui să simtă o clară nevoie de a te lăsa în pace în momentul în care intri pe ușa casei tale sau schimbi costumul și pantofii de birou cu bermudele și șlapii de dus gunoiul. Sau când, la o masă în cafenea, îți apropii nasul de cel al interlocutorului pentru a-i șopti ceva.
Te decuplezi de societate și aparții, pentru câteva ceasuri sau minute, cercului intim și propriului eu.
Cer libertate în aceeași măsură în care o și ofer. Nu lipesc paharul de perete ca să ascult ce își vorbesc vecinii, nu folosesc aplicația Google Maps ca să văd ce ai tu în curte și nu mă uit la sporturi individuale cum ar fi meciurile Simonei. Fata a ajuns să coboare în clasament tocmai fiindcă milioane de oameni căscau gura la servele, voleurile și retururile ei în lung de linie și voiau să le copieze, iar ea se simțea aiurea și nu le mai folosea pe cele bune.
Sunt la fel de respectuos și când vine vorba despre viața privată a unor personaje imaginate de scriitori. Înțeleg că nu poți crea un protagonist fără să-i inventezi dedesubturi psihologice care să îl individualizeze, dar chiar și așa mă inhib dacă trebuie să citesc intimități. Am găsit la un moment dat o promoție într-un supermarket, cărți mai ieftine decât pachetele de lame de mestecat, motiv pentru care am cumpărat trei pachete de gumă și Fața nevăzută a Ellei. Editură obscură, dar coperți lucioase turcoaz, cu o Ella fotografiată din spate, plină de mister și de fețe nevăzute.
Fraza de început, vârful de harpon care îți pătrunde în cap prin ochi și nu îți dă voie să mai lași cartea din mână, m-a blocat. Telefonul a sunat scurt, iar Ella a răspuns imediat, recunoscând tonul de apel personalizat pentru prietena Mary, care o anunțase că la ora 12 îi va spune un mare secret. Primele doișpe pagini erau un dialog legat de respectivul secret și, probabil, puțină bârfă. Evident că nu mi-am permis să le citesc, fiindcă nu era ca și cum Mary ar fi spus toate astea la portavoce în piața centrală. Era o discuție despre un tip Henry sau Harry.
Capitolul doi începe cu Ella care o sună pe Sally, să rostogolească bârfa. Alte paișpe pagini pe care mi-am interzis să le citesc. Doar am răsfoit, cu privirea mijită, ca nu cumva să prind vreun capăt de secret. Știu doar că Henry sau Harry era cam PORC, fiindcă autorul a insistat pe asta descriindu-l cu litere mari care sar chiar și în ochii mijiți.
În capitolul trei sună telefonul lui Henry sau Harry. Este Sally, care îi spune n-o să-ți vină să crezi ce mi-a transmis Ella că i-a zis Mary despre tine. Alte nouă pagini de necitit și gata cartea.