Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

Sophie Hardcastle este o pasăre Phoenix a vindecării prin scris. Întocmai ca Vanessa Springora în Consimțământul, alege să scrie despre experiențele dureroase de viață pentru a se elibera, pentru a se vindeca, pentru a-și recăpăta pe deplin puterea. Îmbracă însă aceste experiențe de violență sexuală într-un roman de o poezie pură, îl scufundă în valurile care curg lin, în ape care se desfac în roz și albastru, în violet-închis, în „albastru-cremos“ și „portocaliu-sângeriu“.

Cu părinți navigatori, cu propriile cunoștințe acumulate pe mare, cu o diplomă în arte vizuale la Sydney College of the Arts, cu o bursă de studiu pentru literatură la Worcester College, University of Oxford, cu un volum de memorii, Running like China (2015) și un roman pentru adolescenți, Breathing Under Water (2016) în palmares, Sophie Hardcastle este un tânăr talent care își încununează parcursul de până acum cu romanul Sub punte.

Protagonista romanului cu elemente autobiografice, Olivia, face cunoștință cu Mac și Maggie, un cuplu de navigatori care îi dezvăluie tainele oceanului și care o apropie de arta vizuală prin forța sinesteziei, abilitatea de a vedea sau de a simți diferite emoții în culori. Oli descoperă preaplinul unei vieți trăite pe mare, bucuria unui destin marcat de ceea ce îți place. Pentru ea, ca pentru orice alt începător, „primul pas când înveți să navighezi pe mare este să descoperi câte lucruri nu știi“. Experiența de viață a Oliviei va fi umbrită de perioada petrecută, câțiva ani mai târziu, pe vasul Poseidon, cu un echipaj de bărbați, experiență care se va dovedi traumatizantă și care o va arunca la propriu sub punte, înainte de a reuși, mai apoi, să-și recupereze sinele.

Bărcile se scufundă atunci când oamenii au impresia că pot să controleze vântul

Pentru că în aceeași măsură în care Sub punte vorbește despre traumă, durere, îi este oferită cititorului și una dintre cele mai frumoase povești despre vindecare, iubire, speranță, pasiune, salvare prin propriile forțe și prin încrederea celor din jur: „Bărcile se scufundă atunci când oamenii au impresia că pot să controleze vântul, că pot să controleze marea. Dar navigația nu ține de control. Înseamnă să asculți, să simți, să te predai și să te adaptezi“.

Iar Oli învață, în cele din urmă, să-și salveze propriul corp, să asculte, să se predea vântului și oceanului, să se adapteze unei noi vieți care va avea în trecut momentele întunecate, dar care va ști să îmbră­țișeze și să trăiască din plin momentul prezent. E vorba despre corpul feminin și despre celelalte femei deopotrivă, despre cât de important este să se vadă și să se susțină una pe cealaltă, să creeze spațiul de sigu­ranță în care să se poată regăsi și funcționa pe deplin. Un spațiu în care să nu-ți fie frică să respiri sau să înoți.

Pentru că altfel, sub punte, va descoperi Oli, „nu te aude nimeni când strigi“. Revenirea la viață se face tocmai prin această reîntoarcere către artă, către viața reală, către alte forme de durere inevitabile: despărțirea de Hugo, moartea lui Maggie. Însă această durere e una care, paradoxal, o trage înapoi către ea însăși, către Oli cea de dinainte de traumă, către Oli care poate redescoperi din nou măreția oceanului și forța pe care o are în ea pentru a-i cuceri din nou crestele.

Fragilitatea și grija pentru apele mărilor întâlnesc aici grosolănia și neglijența indivizilor nepăsători față de alte ființe și față de natură. Cele două fețe ale individului sunt crestate în lemnul vasului, în cântecul balenei, în experiențele pe care o singură viață le cuprinde. Aici înălțimile se opun celor mai mari adâncimi, sentimentului că totul se poate pierde, că ființa poate dispărea cu totul și pentru totdea­una, redusă la nimic de ac­țiunile îngrozitoare ale celorlalți: „Așa că stau aici, în negura asta trandafirie, bizară, cu o mână pe barcă și cu cealaltă pe cârmă, atât de încleștată, că mi s-au albit de tot încheieturile degetelor, pentru că simt, acum când marea se con­topește cu cerul, că dacă dau drumul bărcii o să mă înghită bezna cu totul. Ca apa care se prăvălește. În abis. În tot. În nimic“. Culorile vorbesc, cuvintele împrumută din infinitul coloristic al unei lumi la care nu poate avea acces oricine.

Întreaga călătorie a Oliviei pare că se desfășoară în miezul fiecărei clipe, întotdeauna de-o frumusețe tulburătoare sau de o durere sfâ­șietoare. Extremele sunt aici complementare, sunt o metaforă a oceanului și a vieții deopotrivă, a culmilor pe care le urcăm, a văilor pe care le străbatem.

Totul pulsează în acest ro­man viu, alunecos ca un pește străveziu care nu poate fi ținut în mâini decât o clipă, dar pe care nu-l poți uita niciodată. Are în el profunzimea adân­­curilor din care cântecul de balenă răsună până la noi, măiestria pictorului care știe să scrie în același timp în care își imaginează tabloul.

„Cântecul de balenă îl aud în vârtejuri de violet și albastru de Prusia.
Și, așa cum revelația că albastrul cerului este doar o iluzie marchează atât moartea inocenței, cât și nașterea imaginației, cântecul de balenă ascultat pentru prima oară este atât un sfârșit, cât și un început. Este un văl care se ridică.
Și e sentimentul istoriei care se întâmplă deodată. Ca și cum aș mai fi fost aici și corpul meu ar fi visat în vârtejuri de violet și albastru de Prusia. Ca și cum, în sfârșit, mă întorc acasă.“

Culorile, emoțiile, cuvintele fac un joc comun. Lumea are, în romanul lui Sophie Hardcastle, cele mai frumoase nuanțe, chiar și când exprimă durerea, chiar și atunci când ieșirea de sub punte nu pare posibilă.

Avându-le ca eroine literare pe Rebecca Solnit, Marianne Moore și Mina Loy, Sophie Hardcastle îi oferă romanului și dimensiuni care trec de o poveste pentru indivizi și se revarsă asupra destinului întregii lumi, prin călătoria în Antarctica și descrierea ghe­țarilor care se topesc, prin igno­ranța nemiloasă a celor care poluează apele oceanelor fără a ține cont de reguli care ar putea reduce considerabil deșeurile.

Culori pe care ochiul uman obișnuit nu le poate percepe

Recuperarea se face cu ajutorul iubirii necondiționate, o iubire care există doar ca punct de sprijin și care dispare în momentul în care Sophie reușește să își recapete curajul de a-și străbate din nou propria viață, când o parte din drumul spre vindecarea aproa­pe deplină este parcurs, când se apropie de o nouă expediție care va marca punctul final al acestui drum inițiatic.

Dragostea are aici mai multe chipuri, cei care o sprijină pe Oli au rol adesea pasager, dar esen­țial: „Ca ploaia care se întoarce în deșert, amintirea unui peisaj. Nisipul albastru-pal. Florile sălbatice înfloresc. Chiar dacă doar pentru o zi“. Nimic nu scapă acestui personaj feminin în care emo­țiile universale explodează în culori pe care ochiul uman obiș­nuit nu le poate percepe pe deplin, nu așa cum le vede Oli.

Cu o muncă minuțioasă și melodioasă în egală măsură, cu un rezultat care amintește de frumusețea câmpiilor de corali fără vârstă, cu fragilitatea care se naște din ex­periența onestă, romanul lui Sophie Hardcastle reușește să integreze natural și fluid elemente care dau operei consistență, tărie, o vârstă nepieritoare și o forță care își poartă mesajul către cititorii din lumea întreagă. Dacă Rebecca Solnit a scris Ghidul de teren al rătăcitorului, cartea lui Sophie Hardcastle e o hartă care marchează, pas cu pas, drumul către întoarcerea acasă.

Sophie Hardcastle, Sub punte, traducere din limba engleză de Lucia Popovici, Polirom, Iași, 2021