Așteptat cu mult interes și curiozitate, noul serial Netflix Cowboy Bebop se anunță drept o dezamăgire chiar înainte de lansare. În opinia celor mai mulți critici, încă o dată Netflix (studiourile americane în general) arată că nu înțeleg cum pot traduce serialele de animație japoneză într-o formă mult mai adaptată gustului occidental fără a le „pierde complet în translație“.
Realizat spre sfârșitul anilor ’90 de către o echipă dirijată de regizorul Shinichirō Watanabe, Cowboy Bebop, în numai 26 de episoade și un film, s-a dovedit a fi unul dintre cele mai bune și populare anime din toate timpurile. A fost un mare succes în Japonia, aducând un nou val de prospețime într-un gen care obosise spre finalul anilor ’90 și a deschis drumul pentru autori noi și interesanți precum Satoshi Kon.
Difuzat de Cartoon Network în restul lumii, mai ales în SUA, Cowboy Bebop a fost una dintre producțiile care au funcționat ca un „gateway drug“, deschizând publicului occidental și mai larg poarta spre producțiile animate japoneze și spre cultura populară niponă. „O poveste despre vânători de recompense cosmici, într-un viitor care este decăzut, comic și, deseori, tragic“, descrie seria revista „Neo Magazine“. „Se situează undeva între Blade Runner, Futurama și Kill Bill, numai că a apărut înainte de aceste ultime două producții. Are un erou iconic, kung fu, înfruntări armate sângeroase. Este impregnat cu spleen-ul freelancerilor care trăiesc doar cu tăiței și dușuri reci. Și este la fel de cool ca o întreagă garderobă de costume ale lui James Bond.“
Cowboy Bebop și-a păstrat și astăzi intact farmecul, atât pentru fanii de odinioară, cât și pentru tinerele generații. Publicația „Ecran large“ crede că asta se datorează mai multor factori. Un motiv este că, deși realizat în 1998, animația nu „a prins nici un rid“ și este la nivelul producțiilor actuale. Un altul este dozajul excelent de umor, de violență și de noir futurist. Fiecare episod este ca un mic film, în care scenaristul Keiko Nobumoto s-a amuzat să ascundă mai mult sau mai puțin subtil trimiteri la producții majore ale cinematografiei mondiale.
Nu în ultimul rând, un atu este coloana sonoră – jazz, neașteptat pentru o producție SF, dar în strânsă relație cu tonul acesteia –, care a fost creată special pentru serial de compozitoarea Yoko Kanno și trupa The Seabelts.
Toate aceste ingrediente au fost atent studiate de cei care au realizat pentru Netflix versiunea cu actori a acestui serial mitic. Numai că, deși consiliați și de regizorul Shinichirō Watanabe, Cowboy Bebop în interpretarea Netflix pare că nu se ridică deloc la nivelul originalului, reușind să fie doar o copie-omagiu a unei serii, un produs a cărui rațiune de a exista, prin prisma rezultatului descris de critici, pare a fi pusă la îndoială. Nu ar fi un caz singular, până acum Hollywoodul, cu excepția filmului Alita: Battle Angel, a înregistrat numai eșecuri de câte ori a încercat să transpună un anime în tiparul occidental.
Evident, se poate pune pe bună dreptate întrebarea dacă marile studiouri americane mai trebuie neapărat să occidentalizeze producțiile nipone. Dacă acum două decenii ele erau încă produse exotice pentru consumatorul occidental, pentru noile generații manga și anime nu mai sunt artefacte străine, sunt chiar mai prizate decât produsele pop-culturii autohtone. De exemplu, oricât se laudă editori americani precum DC Comics și Marvel, în ultimul an manga (și, într-o măsură mai mică, BD-ul european) domină topurile de vânzări din SUA, unde nici un roman grafic local nu mai apare în Top 10.
Ultimele studii arată că anime s-a transformat astăzi dintr-o nișă pop-culturală în genul cu cea mai mare rată de succes în a transcende barierele culturale și de limbă. Publicul din întreaga lume cere tot mai mult anime, pentru al treilea an consecutiv, și realitatea arată că nu există suficiente producții care să răspundă acestei cereri, mai ales pe piața americană. De unde și interesul Netflix de a domina această piață, fie prin importul de produse nipone, fie din adaptări și versiuni live action ale originalelor. Deocamdată, realizatorii acestora par să înțeleagă mai puțin anime-ul decât publicul care îl consumă.