Interviu  -  Alina Vîlcan  -  

Început în primăvara anului 2020, cel mai nou roman semnat de Simona Antonescu, În umbra ei, cu un puternic filon autobiografic, este o carte pe care autoarea a știut dintotdeauna că o va scrie. Aflăm de ce din rândurile care urmează.

Cum v-ați construit cel mai nou roman, În umbra ei (Polirom, 2021), care au fost etapele scrierii, de această dată?

În umbra ei este o carte cu un filon autobiografic puternic, pe care nu m-am ferit să-l ascund. Cred că nu greșesc dacă spun că am știut dintotdeauna că voi scrie această carte. Surprinzător pentru mine a fost că ea a venit mult mai devreme decât mă așteptam. Pandemia i-a grăbit apariția, a fost cartea izolării mele, începută ca să-mi adorm temerile acelea din primăvara anului 2020, când simțeam nevoia puternică de a-i proteja pe cei dragi și eram con­știentă că nu am cum. Am făcut-o scriind despre ei. Am lărgit cercul protecției pe mai multe generații din familie și am încercat să-i salvez povestindu-i.

Acțiunea acestui nou roman este plasată mai ales în Galați în împrejurimile sale. Sunteți născută la Galați, cum vă raportați la spațiul acela și ce v-a determinat să-l valorificați literar?

Sunt născută în Galați și am crescut, până la cinci ani, într-o casă cu marchiză de sticlă pe care am păstrat-o într-o tainiță a sufletului, ca pe un soi de rai personal. Cu toate că am locuit numai câți­va ani acolo, am nenumărate amintiri dragi, locuri, oameni și întâmplări. Bineînțeles că ele sunt astăzi modificate de memoria mea, emoțiile care s-au sedimentat pes­te ele le-au transformat, dar acolo găsesc inspirația de cele mai multe ori, atunci când scriu. Galațiul copilăriei mele, orașul pe care l-am păstrat în suflet împreună cu casa cu marchiză de sticlă, sunt locuri în care m-am putut refugia de-a lungul vremii, atunci când eram rănită.

Am făcut greșeala să trec din nou pe străduțele pe care ne purta bunicul de mână, în plimbări lungi, și nu am regăsit nimic din raiul despre care vorbeam. El există numai în amintirea mea. Nu pot să spun că descoperirea m-a dezamăgit. Pur și simplu am notat informația, fără ca ea să afecteze relația mea interioară cu locurile. Cred că mi-a fost chiar mai ușor să scriu despre spațiile acestea care astăzi mai există doar în mine, cred că aceasta a fost o motivație în plus.

Narațiunea din În umbra ei se întinde pe un secol, aducând în fața cititorului o fascinantă galerie de personaje feminine. Cum au prins viață toate aceste personaje, cu complicatele lor istorii personale, permanent raportate la marea istorie? Cum sună povestea din spatele poveștilor pe care femeile din roman le aduc cu ele?

Sunt întâmplări care s-au petrecut în familie pe durata acestui secol, povești pe care le cunoș­team din primii ani de copilărie, oameni pe care bunica mea i-a păstrat vii vorbind despre ei atunci când nu mai puteau fi prezenți. Îmi amintesc că eram foarte mică atunci când am făcut primul arbore genealogic. O urmăream pe bunica prin casă cu întrebări ne­sfârșite, simțeam nelămurit că prin ea pot avea acces la o informație fabuloasă, nepre­țuită. Ca toate fetele probabil, mă identificam puternic cu ramura maternă a familiei, în special cu femeile ei. Mă simt întreagă nu­mai dacă știu totul despre femeile familiei.

Străbunica mea se numea Simina Dănilă, ca personajul din carte. A avut două fete și o armată întreagă de băieți. Am crescut în primii ani ai copilăriei printre ei sau înconjurată de poveștile lor, care se înlănțuiau până la mine, adică bunica găsea mereu legături din cele mai misterioase între un eveniment de acum cincizeci de ani și unul de ieri. Cam toate personajele romanului au în spa­te o persoană reală. Îi simt apro­piați chiar și pe cei pe care nu i-am mai prins în viață, pentru că am crescut într-o casă impregnată de memoria lor.

Ce vă apropie și ce vă desparte de naratoarea de aici – acea Simona care scrie un roman în acest roman, martor și investigator al unei istorii de familie deloc simple?

Personajul Simona din roman este o latură a mea, o fațetă care nu se vede niciodată întreagă, dar se ghicește întotdeauna pe sub pojghița prin care fac contact cu lumea. Sunt conștientă că nu am spus prea mult cu asta, pentru că fraza este perfect adevărată și pentru alte personaje ale mele: Fotograful Curții Regale, Manuc sau Ruxăndrița reprezintă cam același lucru. Dar este cea mai bu­nă explicație pe care o pot da.

La fel ca ea, uit de prezent atunci când întâlnesc cea mai mică urmă a trecutului: o fotografie ve­che, un cântec la patefon, un colț de poveste pe care nici măcar povestitorul nu și-o mai aminteș­te prea bine. La fel ca ea, mă văd plină de slăbiciuni, incertitudini, vulne­ra­bilități și neîncredere. Spre deosebire de ea însă, prefer să iau o decizie care se va dovedi greșită și să suport apoi consecințele, decât să amân la nesfârșit.

Interesul dumneavoastră pentru istorie și pentru împletirea acesteia cu ficțiunea ocupă un loc central și în cazul romanului În umbra ei, iar evenimente importante, precum războaiele mondiale sau naționalizarea imobilelor în comunism, devin repere imposibil de ignorat în desfășurarea narațiunii. Dacă primele dumneavoastră încercări literare pot fi plasate în copilărie, sub influența celor povestite de bunica maternă, așa cum mărturiseați într-un interviu, când a început atracția dumneavoastră pentru istorie? Cum se face că această perspectivă istorică este prezentă în toate romanele dumneavoastră, ținând cont de faptul că implică un efort în plus, deloc neglijabil (documentare, urmărirea adevărului istoric, a concordanțelor etc.)?

Nu mi-am propus niciodată să scriu roman istoric. Nu-mi amintesc să fi existat vreun moment în care să fi planificat așa ceva. Planul era să scriu romane. Aveam – am și acum – capul plin de personaje, întotdeauna. Atunci când am hotărât că mă voi ocupa serios de această dorință veche, am făcut un folder numit Subiecte și o vreme am tot adunat acolo întâmplări și schițe de personaje, în așteptarea marii inspirații.

Un moment de cotitură l-a reprezentat un concurs literar la care m-am înscris cu mari aștep­tări și pe care l-am pierdut, ba chiar mai mult de atât, nu m-am remarcat absolut deloc, ceea ce mi-a schimbat starea, m-a ambi­ționat foarte tare, mi-a dat o țintă și multă determinare să o ating. Ținta era să scriu pornind de la fotografii vechi. Acela a fost momentul în care am descoperit că documentarea, scotocirea prin cronici vechi, era un lucru care mă făcea fericită. Nu este un efort în plus, este o plăcere în plus, o bucurie.

Ați debutat în 2015, la 45 de ani, cu romanul Fotograful Curții Regale (Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor), iar de atunci ați publicat alte patru romane – Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), Ultima cruciadă (2019) și În umbra ei (2021), toate la Editura Polirom. Cum s-a schimbat viața dumneavoastră în acești ani, de la felul în care ați făcut loc scrisului în cotidian, la satisfacțiile și schimbările pe care le-au adus cu ele cărțile publicate? Resimțiți o astfel de graniță, trasată între ce a fost până la 45 de ani și ce a urmat după, odată cu activitatea literară?

Există o graniță, într-adevăr, și ea marchează împlinirea neaștepta­tă a unui mare vis. Mi-am dedicat aproape în exclusivitate timpul liber scrisului. Încă nu consider că este un sacrificiu, după șapte ani. Atunci când balanța se va dezechilibra și voi simți nevoia să iau o pauză, o voi face, dar deocamdată weekendurile și concediile petrecute scriind mai degrabă mă încarcă cu energie.

O altă bucurie este faptul că am cunoscut foarte mulți oameni noi, niște bucurii de oameni care mi-au făcut viața mai frumoasă.

Iar romanele enumerate mai sus nu sunt singurele dumneavoastră cărți, în ultimii ani ați publicat la Editura Nemi seria de volume Istoria povestită copiilor. Ce v-a determinat să demarați o astfel de serie și cum vedeți, datorită ei, publicul cititor de mâine (micii cititori de azi) – sunt șanse să nu mai fim în coada clasamentului european la consumul de carte?

Seria Istoria povestită copiilor a fost un proiect care a luat naștere la propunerea Editurii Nemi, al cărei redactor-șef era pe atunci Laura Câlțea. A fost o provocare frumoasă, iar cărțile pentru copii mi-au dat ocazia să intru în contact cu micii cititori, o lume pe care nu o cunoșteam și pe care am descoperit-o pas cu pas. Seria își propune să aducă în fața copiilor figura câte unui voievod în fiecare volum, alături de vechi obiceiuri și explicațiile lor, detalii din portul românesc din diferite zone ale țării și perioade istorice. Cititorii petrec o zi alături de un copil de pe vremea lui Vlad Țepeș, Mircea cel Bătrân sau Decebal, aflând ce mâncau, ce jocuri jucau și cum își petreceau timpul.

Am avut ocazia să petrec câte o oră cu clase întregi de copii de opt, nouă sau zece ani care citeau constant, făceau comparații între cărțile citite și-mi puneau întrebări surprinzătoare. Liniștitoare aș spune, pe de altă parte, pentru că nu copiii sunt aceia care nu citesc, ci adulții nu citesc în preaj­ma lor ca să le imprime senti­mentul că este o plăcere, o activitate zilnică firească, nu o corvoadă care necesită impunerea.

În 2019, ați publicat la Editura Polirom, în colecția „Biografii romanțate“, volumul Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos. Cum v-ați întâlnit cu Maria Tănase pentru această carte, care au fost principalele provocări scriind despre o femeie ca ea?

Personalitatea Mariei Tănase este magnetică, au rămas nenumărate mărturii ale celor care au cunoscut-o și cărora le-a marcat viețile. Era imposibil să te lase indiferent. Stârnea sentimente puternice în cei cu care venea în contact. Poate că nu întotdeauna erau sentimente de admirație, dar întotdeauna erau puternice.

Îmi amintesc că primisem de la Adrian Botez, redactor-șef la Editura Polirom, o listă cu nume de personalități din care puteam să-mi aleg. Am citit lista numai până la numele Mariei Tănase, așa de puternic a fost sentimentul că am găsit ceea ce căutam. Tot ceea ce știam la vremea aceea despre ea era că fusese o femeie care se remarca ori­unde ajungea, care se descurca în orice fel de situație și care ajutase nenumărați cunos­cuți, colegi de breaslă, muzicieni aflați la început de drum sau prieteni, fără să aș­tepte niciodată nimic în schimb.

Pe parcursul documentării pentru carte, am descoperit o via­ță mult mai aventuroasă decât mă așteptam, cu toate că și aștep­tă­rile mele erau mari. Îmi notasem o serie de evenimente și întâmplări despre care îmi propusesem să scriu. Volumul avea un număr limitat de semne, provocarea cea mai mare a fost să redau personalitatea Mariei Tănase într-o carte cu un anumit număr de pagini. Mi-a fost limpede că va trebui să aleg numai câteva momente din toată bogăția de întâmplări pe care le-a traversat.

Zilele în care scriam această carte îmi sunt și astăzi foarte dragi, ca niște amintiri frumoase cu prieteni apropiați. Mi se întâmpla destul de des să mă simt supravegheată cu severitate dintr-un rai al cântăreților iubitori de țară și de lucruri simple și adevărate, și scriam cu toată grija, ca și cum aș fi mers pe sârmă.

Pentru că cititorii dumneavoastră sunt obișnuiți cu un ritm susținut, la ce lucrați acum, ce știți deja despre următoarea carte?

Știu sigur că următoarea carte îmi va oferi zile frumoase, în care povestea va curge de la sine, iar eu va trebui numai să o urmăresc, păstrând pasul cu ea, alături de zile descurajante, în care nimic nu va merge bine, povestea se va ascunde în spatele unor cețuri de unde nimic nu se va vedea limpede, chinuindu-mă. Știu că mă voi simți vinovată atunci când personajele nu se vor dezvălui, voi simți că încerc să-mi impun propria voință în loc să le ascult pe ele. Mai știu și că voi fi fericită atunci când personajele se vor așeza cuminți alături de mine, pe vreun fotoliu, vorbindu-mi deslu­șit despre ce li s-a întâmplat.

Ce vă dă curaj și ce vă descurajează în lumea literară de la noi?

Curaj îmi vor da întotdeauna cei care citesc cărți. Am avut acest sentiment mai ales la întâlnirile cu copiii cititori, este foarte încurajator să fii înconjurat de copii care citesc frecvent, nu două cărți pe an, și care te asaltează cu întrebări născute din propria lor curiozitate. Sentimentul pe care îl am în astfel de situații este că totul va fi bine și că undeva, în locuri ascunse și ferite de contaminarea cu scopurile superficiale promovate astăzi, o sămânță este sădită și va rodi.

Curaj îmi dau și părinții care sunt la rândul lor cititori, pentru că cel mai eficient mijloc de a convinge un copil să citească este ca părintele lui să aibă întotdeauna o carte pe noptieră. Lasă-l să-ți imite comportamentul, în loc să-l răsplătești pentru că a citit trei pagini, ca și cum ar fi îndeplinit o corvoadă și merită o recompensă. Cred cu sinceritate că aceasta este o bună metodă de a le da copiilor noștri arme împotriva lumii invadate de ignoranță, false valori și aflată în derivă pe care ei sunt pe cale să o moștenească.

Îmi dau curaj puținele festivaluri de literatură care se mai organizează încă, le văd ca pe niște punți subțiri cu ajutorul cărora se poate traversa peste o prăpastie și visez la vremea în care ele vor fi autostrăzi solide. Mă descurajează orice conflict din interiorul lumii literare, cred că suntem amenințați suficient din exterior, ca să mai pu­nem și noi înșine presiune pe noi.

Care este relația pe care o aveți cu timpul – ca autoare, ca om? În cărțile dumneavoastră, am putea spune chiar că timpul ne apare având consistența unui personaj, puternic și invizibil, întotdeauna misterios… Cum îmblânziți timpul, în romane, în viața de zi cu zi?

Timpul este un concept care mă fascinează. Îmi plac misterele de orice fel, dar timpul le întrece de departe pe toate celelalte. În viața de zi cu zi sunt prietenă foarte bună cu el, în sensul că îi simt cu precizie scurgerea, pot aprecia cu destulă exactitate cât este ceasul în orice moment al zilei, nu în funcție de poziția soarelui pe cer, ci în funcție de ceea ce am făcut până în momentul interogării. Mi-e greu să explic și nu am fost conștientă foarte mult timp de capacitatea aceasta de a simți timpul. Știu de asemenea și că o împărtășesc cu mulți oameni.

Atunci când scriu ușor, timpul trece repede și lin, fără să lase în mine urme. Atunci când scriu chinuit, timpul trece foarte greu și devine apăsător, amprentându-mă cu o senzație de împotmolire ca și cum prin vene mi-ar curge mâl. Rămân cu un gust metalic, neplăcut, după astfel de perioade și nu pot scăpa de sentimentul că m-am ridicat dintr-o convalescență.

Pe de altă parte, mi-a fost întotdeauna ușor să glisez din timpul prezent spre trecut. Simțurile prin care fac contact cu prezentul pot fi repede amăgite să se ancoreze de semnele care ajung până la noi din trecut, prin câteva cuvinte păstrate prin vreo cronică veche. Stau la birou, în fața laptopului, dar în jurul meu miroase a praf de pușcă sau a cremene încinsă.

Galerie foto