„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Necredinciosul, cuprins în volumul File din arhiva indiferenței de Ion Vianu, care va apărea în curând în Seria de autor „Ion Vianu“, ediție cartonată, a Editurii Polirom.
– Fragment –
Se născuse într-un sat din W., cunoscut pentru crescătoriile de porci. Tatăl lui se întorsese din Rusia, unde fusese prizonier zece ani. Se căsătorise cu o fată din sat ce-i era și verișoară. Deschiseseră o băcănie. Nu era o afacere formidabilă, mai mult supraviețuiau. Joseph era al doilea copil; avea o soră puțin mai mare, Monika. Despre copilăria lui povestea cu avânt și scârbă. Înainte de toate, își amintea putoarea. Acid, aerul greu ce aducea mirosul de porc avea un soi de viață proprie, agresivă, culoarea verde-cadaverică i s-ar fi potrivit, dacă i-ar fi atribuit vreo culoare. Era un miros permanent, și totuși nu te obișnuiai cu el. Când bătea vântul dinspre cocini, miasmele deveneau terifiante. Dar nu era voie să vorbești despre asta, ar fi însemnat să scuipi pe ce mâncai. Duhoarea era secretul public, bine păzit, al frăției acelor oameni din sat. Spre mirarea mea, ori de cate ori îmi pomenea de coșmarul olfactiv al copilăriei, nările-i fremătau, ca de plăcere (totuși, vorbea despre miasmele acelea cu scârbă). Muștele erau tovarășele tactile, vizibile, sonore, ale miresmei. Verzi, grele, aterizau pe masă, la bucătărie. Inserarea, vântul le aduceau mai vârtos în casă. Poate, povestea Joseph, foarte însuflețit (amintirea asta nu putea să-l lase nesimțitor), ar fi fost mai puține muște dacă mama Katharina ar fi ținut casa mai curată. Băcănia însă îi lua tot timpul.
Băcănia. Ocna. În mijlocul infernului porcesc băcănia era un loc de muncă silnică. Munceau douăzeci de ore din douăzeci și patru. Trebuia să-ți închipui, spunea Joseph, ce înseamnă să te trezești la cinci, ca să primești marfa: pe zarzavagiu, pe cârnățar… să așezi totul în ordine, pe rafturi. La șapte veneau primii clienți. „Doamnă Joseph, vă rog, un kilogram de zahăr, șase ouă, trei cârnați, ziarul…“, erau și câte cinci clienți în același timp în prăvălia întunecoasă (vitrina era o simplă fereastră, spre strada îngustă, cu case gri). Trebuiau să țină deschis toată ziua, din pricina concurenței supermarketului de la șosea. Închideau târziu, către nouă. După o cină tăcută, felul principal fiind cartofii, mereu cartofii, tatăl se închidea în micul birou din spate, făcea contabilitatea. Îl apuca miezul nopții.
…Nu-și amintea să fi schimbat vreodată mai mult de cinci cuvinte la rând cu tata și cu mama. Exista un monolog al mamei, la masa de seară: suntem săraci, dacă merge tot așa, trebuie să închidem, vai de voi, copii, pentru că noi și așa o să murim. Tatăl tăcea, mohorât, dar aprobator. Monika și Franz urau această sporovăială jalnică și ipocrită. Părinții aveau și bani sub saltea, știau de ei copiii.
Duminică, prăvălia era închisă. Familia mergea la biserică, ca mai toată lumea în satul acela catolic. Ascultau slujba de la început până la sfârșit, copiii n-aveau voie să privească pe pereți. Nici în jur, la alți băieți, alte fete.
Urma „marea trădare“ (așa vor boteza și repeta între ei doi, ca pe o parolă, ceea ce se întâmpla acasă, duminica la prânz, săptămână de săptămână): copiii erau lăsați acasă frumușel, cu supă de mazăre, o bucată de friptură de porc și mere de anul trecut. Iar părinții gătiți nevoie mare plecau la restaurant. La Blumensee. Aveau masă rezervată. Alături de domni și de doamne de la oraș. Nu stăteau mult. Pe la trei se auzea mașina. Trebuia să fie liniște perfectă în casă: tata și mama își făceau siesta. Din camera părinților răzbeau grohăituri ritmice, pe două voci.
(Mult mai târziu, când Franz-Walter primise legitimația de ziarist, iar Monika, lesbiană autoritară, grasă și mustăcioasă, devenise secretară la Departamentul pentru Apărarea Constituției, se întâlneau, o dată la doi ani, la Köln, unde lucra ea, numai și numai ca să scuipe împreună pe copilăria lor neagră.) […]
Un mare noroc se ivi pentru Franz și Monika: doamna băcan muri într-o săptămână: cancer fulgerător. Domnul Joseph-tatăl se sinucise a doua zi, cu pistolul de iepuri. Își juraseră unul altuia să-și pună capăt zilelor dacă celălalt moare. Preotul era jignit. Să se întâmple așa ceva cu niște enoriași de-ai lui! Refuză să slujească la înmormântarea tatălui.
— N-ai să mă crezi, povesti Franz-Walter, în seara când ne-am întors de la incinerare (mama avusese drept la groapă, cu o zi înainte), singuri (altă familie nu aveam, tata avusese un singur frate, care murise în Rusia), am făcut un chef cu șampanie furată din pivniță. Furată! Nici nu ne dădeam seama că acum e a noastră. Am mai deschis o sticlă. La urmă ne-am pupat pe gură ca amanții. Mai departe n-am mers, adăugă cu o voce împăienjenită…
M-am foit pe scaun.
— Uite, vezi, asta-mi place la tine, te emoționezi, poate chiar te exciți, spuse pe un ton batjocoritor.
Reușea să fie ironic, crud ironic; era un semn că mai avea o urmă de sănătate în el. […]
Era ca în Șeherezada: povestirile-i se isprăveau brusc la o oră târzie a nopții. Picam de somn. Mi se păru că dispare ca prin farmec de câteva ori. Își rezerva poanta pentru data viitoare.
CARTEA
„Romanul lui Ion Vianu are un fir epic limpede. În același timp, nu puține sunt pasajele cu o încărcătură sapiențială succint și misterios formulată, care dau stilului lui Ion Vianu o tensiune aforistică și poematică. Asemenea pasaje mi-au sugerat că autorul știe despre om și abisurile lui, precum și despre lumea sacrului o mulțime de taine și că deține nu puține certitudini. Unele module ale romanului chiar asta sunt, meditații ori interogații pe teme biblice… Directă și frumoasă, emoționantă prin ceea ce spune și prin ceea ce sugerează, Paramneziile lui Ion Vianu este o carte «coaptă» ca un fruct pe creangă. Ea distilează o experiență de viață în care biograficul și livrescul sunt contopite și ne pune în contact cu o personalitate de o mare distincție sufletească și de o mare îngăduință față de tot ce înseamnă fenomenul uman.“ (Marta Petreu)
„Romanul Necredinciosul al lui Ion Vianu este o carte ale cărei sensuri rezonează în straturile cele mai ascunse ale conștiinței. Un roman psihologic al timpurilor noastre, percutant, cu umbre grave. Un roman despre căutarea Sinelui în spatele măștilor, mai mult sau mai puțin transparente, pe care le poartă fiecare dintre noi, conștient sau nu.“ (Dana Pîrvan-Jenaru)