Ba chiar specifica faptul ca a citit si a recitit cu maxima acribie biata cronica. Nu inteleg cum de i-a scapat primul paragraf, unde spuneam „Daca Howard’s End debuta, in 1910, cu «One may as well begin with Helen’s letters to her sister», varianta updatata, marca Smith, este urmatoarea: «One may as well begin with Jerome’s e-mails to his father», marca indubitabila a filiatiei, statement riscant. E greu sa te iei la trinta cu Forster… poate mai greu decit cu Rushdie”.
Asadar, cititorul meu ideal nu a binevoit sa-mi acorde minima circumstanta a unei cumplite si ciudate amnezii survenite intre inceputul si sfirsitul cronicii. Nu, i-a fost mult mai simplu sa inventeze o pastila de, asa cum am mai spus, vara. Daca aici n-a existat bunavointa, ce pretentii sa mai am in privinta asemanarilor/influentelor (pline de anxietate) care circula intre proza lui Zadie Smith si cea a lui William, pardon, Henry James? Promit ca de astazi sa-mi verific zerourile, cel putin pina trece vacanta de vara si se impun pastile mai serioase in presa culturala.
Sa revenim la discutia noastra. Faceai, in epistola ta, o comparatie intre proza nascuta sub dictatura comunista (care poate purta un „dialog” cu sistemul tocmai pentru ca ambele folosesc acelasi mediu, cuvintul) si cea existenta in capitalism, care nu poate fi decit subordonata sistemului, dat fiind ca, in acest caz, cuvintul este, la rindul sau, subordonat banului.
Da, in mod general, filosofic si cum mai vrei tu sa-i spui, ai dreptate. Ma intreb insa daca diferenta nu este cumva mult mai mica decit in descrierea abrupta pe care i-o faci… Haide sa luam doua exemple: unu, scriitorul de dinainte de ’89, care-si putea cumpara citeva Dacii din banii primiti pentru un tiraj de roman. Cu toate ca in romanul respectiv strecura „sopirle”, trecute cu bunavointa de cenzura si receptate ca produs subversiv de catre targetul cititor. Imi imaginez acest scriitor, impreuna cu ai sai confrati, stind la Neptun, in celebra vila, la terasa si laudindu-se fiecare cu ultima „sopirla” producatoare de… bani. Dupa care venea in vizita Ceausescu si spunea „Aplaudati!”. Iar ei aplaudau, apoi se intorceau la activitatea lor disidenta de introducere a salamandrelor printre rinduri.
Doi: scriitorul post-’89, in virsta de vreo 40 de ani la momentul Lambadei, inarmat cu intreaga experienta sopirleasca a confratilor, dar care se loveste, mai intii, de un dezinteres total din partea publicului, apoi, dupa 18 de ani, de foarte putinii bani pe care-i mai primeste din partea unei edituri. Initial, da vina pe societate, pe educatie, pe invatamint: „Nu se mai citeste in tara asta! De vina e televizorul!”. Apoi: „Internetul e de vina!” si tot asa. Uitind ca, la un moment dat, daca vroiai sa cumperi Shogun, primeai obligatoriu si un Breban. Uitind tirajele monstruoase trase pe vremea Piticului Otravit. Intind mina, profitind ca ma aflu in camera mea „retro”, si scot un BPT la intimplare. Surpriza: Esenin, Poezii si poeme. 1976. Din acest volum s-au tras 23.720 de exemplare. Repet, din acest volum de poezii s-au tras 23.720 de exemplare… Intind mina si mai scot un volum: Radu Petrescu, Matei Iliescu. Editura Eminescu, 1973, tiraj – 50.200 de exemplare. Iar astea erau tiraje mici. I rest my case!
Totusi, sa nu disperam. Iti amintesti vorbele lui Nabokov despre Osip Mandelstam? Spunea, daca am retinut bine, ca, de fiecare data cind il citeste pe Osip, i se face rau constientizind propriul privilegiu de a putea scrie ce si cum vrea, chit ca se afla in exil.
E greu sa mai sochezi in mod direct Occidentul
In finalul epistolei tale, amesteci religiosul, ca exemplu al relatiei cuvint-cuvint cu literatura, relatie ce poate trimite un obiect estetic in plin capitalism doar in urma prezentei scandalului. Intr-un fel, ai dreptate: e greu sa mai sochezi in mod direct Occidentul. A admis prea multe, a vazut prea multe blasfemii si le-a supravietuit. De la celebrul proces Baudelaire incoace, Occidentul a invatat ca blasfemiatorul se va distruge singur, nu e nevoie sa cistigi in nici o instanta impotriva lui. Ba chiar, o metoda sigura ar fi sa-l incurajezi: vezi Jackson Pollock… Sau de ce sa nu amintim chiar cazul Rushdie: in timp ce scriitorul se ascundea prin diverse hoteluri, editurile (partea diavolului, aici si aiurea) trageau tiraje dupa tiraje. In anii cind nici un sef de stat nu vroia sa-l primeasca in audienta sau sa se afiseze cu el, cartea lui Rushdie inrosea tipografiile. I s-a reprosat autorului ca ar fi incurajat isteria creata in jurul lui numai pentru a vinde. De fapt, acesta a fost si subiectul „polemicii” sale cu John Le Carre…
Si daca tot ai amintit islamul, dar si comunismul, lasa-ma sa-ti citez din cea mai recenta carte a lui Martin Amis, The second plane: „Teroarea si plictiseala sint doi vechi prieteni, asa cum cu siguranta isi amintesc toti locuitorii fostului bloc sovietic.
Cealalta fata a terorii islamiste e plictiseala – nulitatea non-conversatiilor pe care le purtam cu mintea dependenta. Este o minte de care nu ne uneste nici un discurs”.
Scriitorul care se viseaza in continuare Ceahlaul literaturii
Oare ce defineste mai bine Rusia Sovietica decit copilul iesit din iubirea Kolimei pentru Oblomov? (Intermezzo: la meciul Rusia-Spania, cind spaniolii conduceau cu 3-0, comentatorul spune – si o repeta de vreo 3 ori, probabil mindru de gaselnita – „rusii au cazut in acea resemnare pe care au descris-o atit de bine clasicii lor”. Am verificat a doua zi: auzisem bine. Imi imaginez cum comentatorul ar fi uitat total de meci si s-ar fi lansat intr-o superba si minutioasa analiza a lui Oblomov).
Cred ca, vorbind despre scriitorul care legitima si de-legitima regimul, am abordat una dintre fetele acestui Ianus… cealalta, care ar acoperi perioada post-Lambada, nu e alta decit plicitseala: plictiseala scriitorului de care nu are nimeni nevoie. Se vorbeste (s-a vorbit) despre scriitorul care si-a pierdut rolul in societate. Si cel care spune „rolul” subintelege mereu „pozitia”, „statura” etc. Scriitorul care se viseaza in continuare Ceahlaul literaturii, geniul de la Weimar s.a.m.d. Alta cred eu ca e problema: scriitorul resimte propria inutilitate. Asa cum spuneai, nu mai are ce legitima, nu mai poate inflacara imaginatia coafezei strecurindu-i sopirla eliberatoare. Impotriva a ce sa lupte? Impotriva superficialitatii cititorului? Impotriva Internetului? N-are nici un haz: aici nu functioneaza nici salamandra, nici diatriba. Nimeni nu te impiedica sa faci ceva. Mai rau, toata lumea te ignora.
Data viitoare, promit sa intram serios in Corespondenta lui Bulgakov… cu Stalin.