O mărturisire destul de infamantă: m-am uitat la primul episod din Squid Game și mi-am amintit așa de tare de o proză scurtă a lui Tolstoi, că m-am apucat imediat s-o caut, am recitit-o și nu m-am mai putut deloc întoarce la serialul sud-coreean. A trecut o lună de la acest eșec răsunător, care încă mă preocupă, așa că m-am gândit să scriu despre el. Legătura dintre Cât pământ îi trebuie omului (1886) și Squid Game nu e deloc frapantă – eu nu o pot argumenta aici – dar memoria are întotdeauna ceva dreptate, chiar dacă noi nu știm de ce.
Tolstoi spune povestea unui bărbat care își dorește o situație nițel mai bună și din cauza asta moare. OK, exagerez un pic. Dar vreau să zic că nu e în nici un caz vorba despre o poveste despre un om distrus de lăcomia patologică, de lipsa de măsură care orbește; tocmai de-asta și e extraordinară (sau tragică) proza. E vorba de un tip al cărui comportament are toate aparențele de raționalitate și care totuși ajunge într-o fundătură de destin. Pahom, eroul nostru, nu vrea decât să aibă din ce trăi, iar apoi, când are, vrea o viața ceva mai bună pentru el și familia lui. Un asemenea moment pe traiectoria lui existențială este când se sfătuiește cu nevasta dacă să cumpere și ei vreo zece deseatine de pământ, ca să scape dintr-o situație dificilă. Apoi: „avea o sută de ruble puse deoparte. Dacă-și vindea mânzul și jumătate din albine și dacă-și dădea băiatul să muncească… ar fi putut strânge jumătate din bani. Pahom strânse banii, își alese vreo cincișpe deseatine de pământ, c-un mic crâng… merse la oraș să facă actele, dădu jumătatea de sumă promisă și pe restul se angajă că o plătește în doi ani“. Vreun act necugetat, o foame de avuție? Deloc. O mișcare pragmatică. Și-a vândut Pahom toate albinele? Nu, doar jumate. S-a angajat să plătească în câteva luni? Nu, în doi ani, rezonabil. (E drept că cele zece deseatine au devenit cincisprezece – un germene de dezechilibru, dar e vorba, în text doar de un calcul de rentabilitate. Dacă tot investești, să știi o treabă.) După o vreme însă, creierul lui îi prezintă situația ca fiind, totuși, în continuare dificilă. Spațiul lui psihologic e recalibrat conform noii situații și identifică noi amenințări. Rezultanta acestor forțe este, invariabil, o oarecare nemulțumire, care fermentează permanent. Și atunci Pahom trebuie să facă o nouă mișcare, să se extindă, să mai ciupească un pic de la soartă, pentru că a nu merge înainte înseamnă a te prăbuși.
Așa ajunge rusul nostru să afle că bașkirii, proprietari de pământuri nesfârșite, vând teren „cu ziua“. Adică dai o mie de ruble și primești atâta moșie câtă poți să înconjori pe jos într-o zi; dacă însă nu te întorci de unde ai plecat până la apusul soarelui, pierzi banii. Nu e ideal să te năpustești așa, dar nu e semn că dorința de avuție îi ia mințile: căci pleacă Pahom pe drum alergând ca disperatul, nu, nici vorbă, merge „nici prea încet, nici prea repede“. Pământul pe care îl ia în stăpânire, marcându-l din verstă în verstă cu gropi făcute cu hârlețul, e grozav de bun, „neted și negru, cu vâlcele cu plante până la brâu“. Ce să vezi, cu cât se îndepărta mai mult de locul unde îl așteptau bașkirii, pământul devenea tot mai bun, cărora parcă era păcat să nu le dea ocol, incluzându-le astfel în viitoarea lui moșie. Cum cititorul bănuiește, după ce dă tot ce poate da, nedormitul Pahom se regăsește epuizat de căldură și cu cincisprezece verste de făcut la întoarcere până la movila unde îl așteptau nomazii. Și se pune pe alergat: „dacă mă opresc acum, au să mă socotească prost, și pe bună dreptate“. Pahom nu e prost. În timp ce aleargă acești 15 km, își pune întrebarea care se impune: oare nu m-am lăcomit? Dar ideea că se îneacă la mal – chiar mai mult decât ideea de a pierde acea mie de ruble – îl împiedică să se oprească. Alergând, Pahom ajunge atât de aproape încât deslușește pe căpetenia bașkirilor uitându-se la el și râzând, ținându-se cu mâinile de burtă – semn, ne lasă Tolstoi să înțelegem, că omul privise de nenumărate ori la spectacolul criminal oferit de o omenire întreagă de Pahomi aflați în sminteala rațiunii lor. Iar atunci soarele apune înainte ca el să fi ajuns la destinație. „Pahom încremeni. S-a dus toată truda mea, își zise.“ Tot rațiunea îl salvează: desigur că sus pe movilă, soarele încă nu pare să fi apus, ci doar acolo jos, unde e el. „Își umflă pieptul, urcă în fugă“ și reușește să atingă cu mâna căciula din blană de vulpe a căpeteniei, încă pe lumină. Căpetenia îl firitisește pe Pahom cel prăbușit, dar apoi se vede că „din gură îi curgea sânge – era mort“.
O serie întreagă de salvări deci, oferite sistematic de rațiune, care sunt, de fapt, spre pierzanie. În nici un caz pentru că rațiunea ar fi ceva monstruos, căci nu e. Dar pentru că ea trebuie totuși să funcționeze într-un ecosistem de valori. Problema e deci exercițiul de laborator, monovalent, al rațiunii, al alegerii raționale pentru maximizarea utilității. Căci mai trebuie satisfăcute și alte nevoi decât satisfacerea nevoilor.
Ah, de zis și că Tolstoi îl citea în original pe Herodot și îl traducea. Știa că, în cartea a patra a Istoriilor, Herodot vorbește despre aurul sfânt al sciților, căzut din cer. În anumite circumstanțe, celui care păzește acest aur, zice istoricul grec, „i se dăruiește atâta pământ cât poate înconjura călare într-o singură zi“ (IV, 7). Din această mențiune, Tolstoi face un joc întreg al datoriilor mortale, la capătul marelui drum al scadențelor noastre.