Echipa de fotbal a României tocmai a ratat calificarea la campionatul mondial de fotbal din 2022. Nu e cine știe ce știre și nici cine știe ce noutate: confirmă doar căderea în submediocritate a unui sport la care, chiar dacă n-am fost niciodată printre primele națiuni ale lumii, ne-am ținut multă vreme pe urmele lor. Au fost și perioade când am jucat de la egal la egal – în 1970 cu Brazilia, de exemplu, viitoarea campioană mondială, în 1983 cu Italia, campioană mondială, în mai multe rânduri cu Anglia, cu Argentina, cu Germania. Uneori am pierdut la mare luptă, alteori am câștigat tot așa.
Nu vreau totuși să înfrumusețez prea mult trecutul, ca un Caragiale pe dos: ieri lumină, azi obscuritate, ieri veselie, azi întristare. Echipa de fotbal a României a avut perioadele ei bune și perioadele ei proaste – dar niciodată, absolut niciodată nu a arătat așa de prost ca acum. Pentru cei care nu sunt microbiști (și, din plictiseală sau din cine știe ce alt motiv, se hotărăsc să citească textul de față), o să amintesc că lotul actual al României a jucat pentru calificarea la campionatul mondial de 2022 într-o grupă cu Germania, Islanda, Armenia, Macedonia de Nord și Lichtenstein. Evident, Germania era favorita la primul loc, căci, cum se spune, fotbalul e un joc în care joacă două echipe de câte unsprezece oameni și la sfârșit câștigă nemții. Dar cum să crezi că România ar putea pierde locul al doilea – în fața Macedoniei de Nord?
Mărturisesc că nu sunt un microbist veritabil. Prefer oricând să văd un meci la televizor în loc să merg pe stadion, unde nu se dau reluări la goluri, și aleg adesea un rezumat în locul unui meci televizat. Numai că nu mai pot răbda – probabil fiindcă am prins vremuri mai luminoase pentru fotbalul de la noi. Eram în primul an de facultate când s-a jucat Mondialul din Italia, în 1990, iar România, cu Hagi, Balint, Gică Popescu, Lăcătuș ș.a.m.d., scotea un egal cu Argentina lui Maradona și Cannigia și înfrângea Uniunea Sovietică (care, iată, mai exista!). De pierdut „ai noștri“ au pierdut în optimile de finală, eroic, la penaltiuri. Eram în ultimul an de facultate când s-a jucat Mondialul din Statele Unite, iar România, cu Hagi, Gică Popescu, Ilie Dumitrescu și ceilalți, ajungea până în sferturile de finală, după ce învingea Argentina lui Maradona și Caniggia. De pierdut a pierdut tot la penaltiuri, în meciul din sferturi cu Suedia. Acelea au fost momente aurorale pentru fotbalul românesc, iar fotbalul e, cum se știe, sportul la care se pricep toți românii.
Poate mintea mea a rămas fixată pe ele. De-aia nu pot să pricep cum astăzi ne depășește – încet, dar sigur – Macedonia de Nord. Nu pot să pricep cum echipe din vecinătatea noastră balcanică, din țări mult mai mici, cum sunt Serbia și Croația, s-au calificat la turneul final de anul viitor de pe primul loc (ca Germania din grupa noastră). Sau, dacă tot veni vorba, cum de noi ne lăudăm cu câte un jucător român rătăcit la vreo echipă decentă din Occident, în vreme ce echipele de club din Liga Campionilor sunt înțesate cu jucători sârbi și croați. De parcă țările alea n-ar produce decât fotbaliști de nivel mondial. A, și baschetbaliști de nivel mondial. Și tenismeni de nivel mondial. Și…
Bun, hai să zicem că mitul talentelor fotbalistice românești de la orice colț de bloc e doar un mit. Dar, fie și judecind statistic, un sport unde în ultimii treizeci-patruzeci de ani ai mileniului trecut am avut măcar rezultate decente nu putea să decadă așa de mult și atât de repede.
Mai ales că fotbalul e un domeniu în care încă se investesc destui bani – și de la stat, și din bugetele locale, și de la investitori privați. Salariile din acest sport sunt obraznic de mari în raport cu rezultatele echipelor de club: câteva mii de euro pe lună pentru un jucător la o echipă de Liga I, unde meciurile sunt adesea un fel de „timpul trece, leafa merge“.
Și ce-i cu asta? s-ar putea întreba cineva. Păi, fotbalul nu e doar sportul la care ne pricepem toți românii, e și unul din sporturile de echipă care ilustrează foarte bine evoluția naționalei noastre de milioane de români după Revoluția din 1989, Mondialele din 1990-1994 și alegerile din 1996: blazare, delăsare, sastiseală, proiecte niciodată duse până la capăt, nostalgii stupide și fără rost. Și, mai presus de orice, refuzul de a accepta realitatea, deși de aici începe în mod firesc un nou urcuș. Dar nouă ne e mai comod aici, în groapa din vale.