„Nu există țară pentru bătrâni“ și nici reguli pentru a fi fericit. Nu există șablon care, umplut cu diverse întâmplări, să aducă tristețe. Ori s-o vindece. Dar există o artă cu dovedite virtuți tămăduitoare: muzica.
Ea biruie orice supărare, spulberă orice durere, îndepărtează oricâtă povară a timpului porți în cârcă și anulează orice eșec. Fredonezi melodii și când te duci la o întâlnire de dragoste, și când vii de la înmormântarea vreunei rude.
Truda zilei se topește în acordurile pieselor plăcute, auzite sau nu prima oară. Melancolia – care nu-i, propriu-zis, o durere, dar sigur o suferință – e potențată de muzică și tot de ea înlăturată. Să muști din felia indefinitului, unsă cu dulceața sunetelor – iată modalitatea perfectă de a stârni gelozia sfinților, de nu chiar pe a îngerilor!
M-am pomenit deunăzi, pe la cinci dimineața, după o noapte de somn chinuit, parcă scufundat într-o mocirlă existențială, confruntat cu exmatricularea din lume. Am dat din mâini și din picioare așa cum mă obișnuisem de-a lungul mult prea nesăbuitei mele vieți, dar n-am reușit să ies. Abia că m-am înfundat mai mult. Și când, cu tălpile arse de răceala apei fără capăt de sub fundul mlaștinii, simțeam că s-a terminat cu mine, am găsit în lista de noutăți un dublu album al trupei americane Gov’t Mule – Heavy Load Blues (2021, Gov’t Mule/ Fantasy Records).
Fără să-mi dau bine seama ce fac și oarecum lipsit de speranță că audiția îmi va produce vreun sentiment mai luminos, am apăsat play și m-am lăsat pe spătarul scaunului de la birou, scoțându-mi și ochelarii, să nu mă incomodeze la… La ce anume mă voi fi așteptat, habar n-am, fiindcă nu așteptam nimic. Dar am înlemnit de la întâia piesă – Blues Before Sunrise. „A înlemni“ nu este verbul care descrie corect senzația trăită în primele 10 secunde ale bluesului, care începe cu numărătoarea vocalistului Warren Haynes: „One, two, three!“ și cu trei atacuri pe chitară electrică, executate de același tip rotofei, blond, cu păr lălâu și ochi albaștri de consumator de Bourbon (Street!). Fulgerul care mi-a străbătut sinapsele atingea valoarea de 110 milioane de kilovolți (nu doar 110, cât avea rețeaua ce și-a descărcat cândva electricitatea statică prin mâna mea). Am sărit ca un junkie când aude clinchetul fiolei sparte și țistuiala jinduitului lichid prin acul seringii.
Acum, e adevărat că tăișul chitării lui Warren Haynes nu-i ascuțit precum al lui Elmore James, bluesmanul care a lansat versiunea originală a (ne)uitatului strigăt de disperare. E drept, nici experiența de viață a „catârului“ alb nu este asemănătoare cu a negrului pușcaș marin, participant la bătăliile din Pacific, în al Doilea Război Mondial. Nu am atâta competență axiologică să mă pronunț decis în favoarea uneia dintre versiuni. Apreciez mult originalul, dar m-a lovit la țanc (și lovitura mi-a plăcut!) versiunea nouă.
Gov’t Mule (adică: Haynes, chitară & voce; Matt Abts, tobe; Danny Louis, claviaturi, chitară, voce; Jorgen Carlsson, bas; plus colaboratorii) readuce în lumină câteva nestemate din patrimoniul muzicii blues-rock. Și din repertoriul clasic, al cântăreților negri, și de-ale compozitorilor albi. Probabil că intenția cvartetului sudist, relocat în New York, n-a fost să demonstreze că în universul muzicii nu contează culoarea pielii, chestiune de care se face atâta vâlvă deșănțată în prezent. Ca în orice artă, și-n blues contează doar puterea de a crea și transmite catharsis. Iar Gov’t Mule asta încearcă pe albumul înregistrat în manieră „bătrânească“: toți muzicienii în același studio, concentrați pe munca lor ce nu seamănă deloc a distracție. 13 piese de blues-rock impecabile. Și încă 8 bonus, selectate din concerte.
Le-a reușit? Inima zvâcnește la greu: da!